103 ani de la moartea primului rege încoronat al României (n. 8/20 apr. 1839, Sigmaringen, Germania - d. 10 oct. 1914, Sinaia)

Distribuie pe:

Primul, deoarece toți ceilalți aproape douăzecei de regi-preoți daci n-au avut parte de astfel de ceremonii de încoronare. Inclusiv viteazul Decebal, ultimul dintre ei. Cel care a fost jelit și îngropat pe ascuns, de teama neiertătorilor cuceritori romani ai împăratului Traian!

Așadar, Carol I a trăit peste 75 de ani, din care 48 a fost domnitor și apoi rege al României. Astfel că era considerat, la acea vreme, unul dintre cei mai longevivi monarhi ai Europei. Iar bunul Dumnezeu la fericit și ocrotit să închidă ochii, pentru totdeauna, pe patul său din mult îndrăgita lui reședință de vară: Castelul Peleș din Sinaia, zidit din a sa poruncă.

Deci, au trecut 103 ani de la moartea celui dintâi rege al Principatelor Unite ale României, organizare administrativ-teritorală care reprezenta, în timpurile acelea, un fel de mică unire a celor mai mulți vorbitori ai limbii române; lipsind, dintre ei, populația cea mai numeroasă a Ardealului, Bucovinei și Basarabiei. Adică: românii acelor străvechi ținuturi românești, dar care, oficial, se vor alătura patriei-mamă, rând pe rând, culminând cu Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia. Însă ceea ce avea să fie până atunci, reprezenta începutul formei statale pecetluită la 24 ianuarie 1859, sub sceptrul principelui Alexandru Ioan Cuza (1820-1873). Cel care, după nici șapte ani de la începutul domniei, va fi nevoit să abdice, „consimțind" să se autoexileze în orașul universitar german Heidelberg, acolo unde avea să moară la 15 mai 1873, când abia împlinise vârsta de 53 de ani. Între timp, politicenii liberali, ostili lui și ideilor sale înnoitoare și reformatoare, au adus, ca domnitor, iar apoi ca viitor prim-rege al României, un principe german, făcând parte din vechea și prestigioasa spiță nobiliară și monarhică Hohenzollern-Sigmaringen.

Ajungând la acest aspect, mă gândesc că este nu numai locul dar și momentul cel mai nimerit de a face plăcuta precizare că regele Carol I s-a grăbit să deprindă cât mai repede cu putință atât vorbirea corectă și fluentă a limbii române cât și să o scrie aproape perfect gramatical. Iar ca să-i vină în ajutor, preotul Miron Cristea (1868-1939, Elie, ca mirean), viitorul întâiul Patriarh al României Mari (originar din Stâncenii-Topliței văii superioare a Mureșului), îl recomandă ca dascăl-îndrumător și sfătuitor pe cărturarul ardelean August Treboniu Laurian (1810-1881), cel care, între timp, se stabilise în București. Cu precizarea că el era unul dintre fiii de seamă ai Fofeldei, sat de pe valea sibiană a Hârtibaciului, și avea să fie nu numai unul dintre principalii inițiatori ai înființării Academiei Române, dar și principalul membru-fondator și președinte al Asociațiunii Transilvane ASTRA.

Să vedem, în continuare, cam ce au reprezentat pentru România și români cei 48 de ani de domnie ai acestui destoinic rege, de origine germană! În primul rând, în timpul lui a fost obținută răsunătoarea victorie militară comună româno-rusă în războiul purtat, între anii 1877-1878, împotriva armatelor turcești, la sfârșitul căruia România nu numai că își câștigă, pentru prima dată, independența de stat, dar, conform tratatului de pace, primește atât vechiul ținut românesc și creștinesc al Dobrogei cât și unele provincii situate mai la sud de Dunăre. Se pierde, în schimb, în favoarea Rusiei Țariste, sudul Basarabiei. Curând după aceea, în țară se simte o pronunțată redresare economică, în paralel cu punerea bazelor unor instituții vitale viitorului stat modern. De asemenea, începe să prindă contur îndrăznețul proiect al inginerului-arhitect român Anghel Saligny (1854-1925), respectiv, arcuirea peste cele două maluri ale apelor Dunării, între Fetești și Cernavodă, a celui mai lung pod feroviar al Europei din acele timpuri. Din aceeași perioadă istorică datează și construirea, la Sinaia, a Castelului Peleș, o bijuterie arhitectonică de o cuceritoare eleganță! Însă, între cele mai nedrepte și triste nerealizări ale anilor domniei lui Carol I se află înnăsprirea, peste măsură, a exploatării țăranilor-clăcași și a iobagilor de pe pământurile boierilor-moșieri latifundiari, stare socială și agrară nefirească și intolerabilă, urmată de declanșarea și reprimarea sângeroasei răscoale a țăranilor români din iarna și primăvara anului 1907. Și în vreme ce tragica răzmeriță, cu mii și mii de morți, avea să fie anticipată de poezia „Noi vrem pământ", a năsăudeanul George Coșbuc (1866-1918), poezie nebăgată în seamă de către autorități, un alt talentat scriitor al acelorași meleaguri, prozatorul Liviu Rebreanu (1885-1944), descrie atât greaua povară a traiului zilnic al țăranului român cât și permanenta lui dragoste pentru pământ (deopotrivă a țăranului muntean și moldovean, dar și a celui ardelean, asuprit atât economic, cât și etnic și religios). Sunt povești și povețe memorabile, descrise cu măestrie în sutele de pagini ale romanelor „Ion" și „Răscoala". Primul, tipărit în anul 1920, pentru care autorul este ales membru al Academiei Române, în vreme ce cel de-al doilea, apărut în anul 1932, este lăsat într-o nefirească uitare. Nu, însă, și de intelectualii de la sate și de puținii țărani români știutori de carte!

Lasă un comentariu