Mă simt, oarecum chiar obligat să răspund celor două întrebări ale doamnei S.M. (care ne-a rugat să-i respectăm dorința de a nu-i fi divulgată identitatea): „Domnule Lazăr Lădariu, vă știu demult, încă de la terminarea celor cinci ani ai Filologiei clujene, a celebrei universități pe care Dumneavoastră, pe bună dreptate, o numiți Heidelbergul Ardealului, unde, pe timpul acela, se făcea, într-adevăr, carte, repartizat, prin repartiție guvernamentală, la acel IP-3 (Institutul Pedagogic de trei ani - azi Universitatea „Petru Maior") din Târgu-Mureș. Știu că, în Parlamentul României fiind, deputat PUNR, alături de domnul prof. univ. dr. Vasile Dobrescu, marele istoric, ați luptat pentru reînvierea părții filologice a universității de azi, gând realizat pe timpul ministrului învățământului - Liviu Maior. Am aflat că, după reînființarea Filologiei, la Universitatea „Petru Maior", cu toate insistențele ministrului Maior, de a lua câteva ore acolo, unde, în anul 1963, pentru reale merite, pentru rezultate ca student al unei secții duble, cum atunci era, ați refuzat, categoric, propunerea ministrului, argumentând prin faptul că mureșenii ar crede că ați fi procedat astfel, pentru orice eventualitate, dintr-un interes personal, pentru un loc sigur în învățământul superior, după ieșirea PUNR din Parlament. Ați invocat că sunteți gazetar, că sunteți redactorul-șef al ziarului românilor «Cuvântul liber» și nu doriți să vă întoarceți acolo unde, ca tânăr absolvent al Filologiei clujene, tânăr cadru universitar, nu ați fi fost primit cu plăcere și entuziasm, nici de rectorul de atunci, Szilagy Margit, nici de unii românii de acolo. Eu, acum, altceva vreau să întreb, deși știu și care-i adevărul, ghicesc argumentul și chiar răspunsul Dumneavoastră: de ce ați refuzat, pur și simplu, să vă înscrieți la doctorat, mureșenii știind bine școala făcută de Dumneavoastră, ce student ați fost, convingând, cu orice prilej, pe cei prezenți ce carte știți, dovedind, cu prisosință, acest adevăr."
„O a doua întrebare, sugerată de un coleg profesor, și el, absolvent al Filologiei clujene, acum pensionar. Este adevărat că Dumneavoastră, până la cei 78 de ani, cu toată truda pe ogorul culturii românești și al interesului național, membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1988), al Uniunii Ziariștilor Profesioniști (încă din anul 1973), încununat, în anul 2015, cu cea mai înaltă distincție a UZPR, cu „Diploma de Excelență", pentru cartea de publicistică „Veghe", Cetățean de Onoare al Târgu-Mureșului, Târnăveniului, Sărmașului, al Urisiului de Sus, al Deleniului, Idicelului-Sat, înnobilat cu „Fibula de la Suseni", cel mai înalt titlu județean, autor al celor 45 de cărți (cu antologii cu tot), cu vreo șapte premii ale Filialei mureșene a Uniunii Scriitorilor, posesor, cum aminteam, al celui mai înalt titlu al ziariștilor profesioniști, pe anul 2015, luptător pe baricada apărării culturii românești, a adevărului și a interesului național, până la acești 78 de ani, 54 de ani cu condeiul pe ogorul culturii, al presei românești, mai-marii postdecembriști nu s-au gândit să vă acorde un ordin cultural, o decorație meritată, cum s-ar spune."
Acestea sunt cele două întrebări.
N-aș fi dorit, în ruptul capului, din anumite îndreptățite motive, nu puține, să răspund la aceste întrebări, care mi s-au pus cu diverse prilejuri, în ultimul timp. O fac la insistențele doamnei S.M. dintr-un adânc respect. Da, într-adevăr, în anul 1963, după încheierea, cu bune rezultate, la Examenul de Stat și pe cei cinci ani care, îndreptățeau o comisie guvernamentală, să decidă, am fost repartizat la IP-3 (actuala Universitate „Petru Maior"). Dar nu am fost întâmpinat cu brațele deschise, nici cu entuziasmul la care se aștepta un tânăr, un cadru universitar, care, în viața lui (se poate verifica!), n-a ieșit picat pe ușa vreunui examen, n-a avut în viața lui vreo corigență, ca elev, vreo nereușită, vreo restanță studențească, mândrindu-se, motivat, cu acea notă de 10, dată de Ion Vlad, „spaima universitară de atunci", renumit prin exigența lui: din cei 37 de studenți ai grupei, luând examenul, la teoria literaturii, în iunie, doar 5! Să mai amintim de acel dificil curs al academicianului Emil Petrovici, vorbitor al celor 11 limbi, la care, în cei doi ani, la examen, mi-a acordat, de două ori, nota 10! Acestea au fost vremurile! Aceștia eram noi, studenți silitori, săraci majoritatea, subțirel îmbrăcați, fără bani, unii chiar „supiști", iubitori de carte și de cultură, care contribuiam la înălțarea unei Românii slăbite după un război mondial dezastruos, după apăsarea imposibilă a sovieticilor, nesătui să ne ia acele despăgubiri de război, deși în ultima parte a deflagrației celui de Al Doilea Război Mondial, am luptat alături până în munții Tatra și la porțile Vienei, la Yalta bătându-și joc de noi, și Stalin, și Churchill, și Roosvelt! Acesta-i adevărul.
Dar să revenim. Cu repartiția guvernamentală în mână, în uniforma Armatei Române, ca viitor ofițer în rezervă al Oștirii noastre, ca studenți făceam armată, am venit de la Zalău, ultima convocare de trei luni, după încheierea Examenului de Stat, pentru a anunța că, după 1 noiembrie, mă voi prezenta la post. Am urcat scările și, cam în dreptul Aulei de azi, o întâlnesc pe Szilagy Margit, pe atunci rectorul IP-3! Oare pe ce merite a fost ea promovată, tocmai acolo, rector într-o instituție de învățământ superior din România? O salut militărește, având, la epoleți și la cascheta pe care am ținut-o conform reglementărilor militare, în mâna dreaptă, însemnele studenților militari rezerviști. Se petrecea un lucru cel puțin ciudat. Întoarce repartiția guvernamentală, când pe-o parte, când pe cealaltă. Repartiție scrisă corect și bine românește. „Doamne - îmi fulgeră un gând - asta nu știe limba română?!". N-apuc să-mi duc gândul până la capăt și numai ce o aud: „Tinere, știi limba maghiară?". Simt deasupra capului, coborând din plafon, un trăsnet. Știam eu că ne aflam în Regiunea Autonomă Maghiară! Dar chiar așa? Mă dezmeticesc și-i răspund: „Tovarășă rector, vedeți că eu, în specialitatea, pe care o am, după o pregătire de cinci ani, pe repartiția guvernamentală am numită secția corectă. Nu am și maghiara!". Am văzut bine galbenul de lămâie din fața ei. Iar replica ei a fost următoarea: „Aici trebuie să cunoști limba maghiară. Altfel liniște nu vei avea! Să nu uiți!".
De uitat n-am uitat! Iar liniște chiar că nu am avut! S-a întâmplat să dea un necaz peste mine și, după stabilirea unui diagnostic greșit, aiurea (poate chiar intenționat!) de către un medic total habarnist, am fost trimis la Sanatoriul din Sânpetru, cu un diagnostic ciudat, cancer ganglionar. Trei luni mai-marii de la IP-3 au uitat, pur și simplu, de mine. M-au uitat în acel sanatoriu! Întors, după trei luni, constat că postul meu dispăruse, precum camforul, dat altuia. Acționez în instanță măgăria, o încălcare flagrantă a Codului Muncii! Și aflu ce s-a întâmplat. La pagina 26, pe o jumătate de coală de hârtie, din dosarul aflat la Tribunal, cel prezent din partea IP-3, întrebat de ce a fost încălcată o lege clară, de neinterpretat, răspundea șocant, cinic și brutal: „Credeam că moare!". Incredibil! Ciudat. Imediat după decembrie 1989, doream să revăd acea jumătate de filă! Dispăruse din dosar!
Am câștigat procesul. În seara zilei în care primeam decizia cu hotărârea judiciară, am urcat în acceleratul de seară, iar în dimineața următoare, la ora 7, eram în București, la ora 13 eram deja corespondent al „Satului socialist" pentru județele Mureș și Bistrița-Năsăud. La IP-3 nu mă mai puteam întoarce! Așa am ajuns eu în presa scrisă.
De ce am refuzat, pur și simplu, să mă înscriu la doctorat? Nu aveam, la redacție, nevoie de doctorat. Și nu am dorit vreodată să fiu doctor în ceva! Asta a fost voința mea. Foarte mulți prieteni veneau cu argumente trainice și mă îndemnau s-o fac. Când aud ce azi se petrece pe la unele universități (Arad, Iași) din România, pe unde se dau diplome de absolvire, precum permisele de conducere auto, pe bani, zău că-ți spui că ceva nu-i bine, deloc chiar, pe la noi, și nu mai ai chef de nimic. O dovedesc penibilele scandaluri de plagiat, în cazul diplomelor de absolvire, a unor doctorate. Chiar și unele doctorate, pe alocuri, se obțin pe bani. Da, se dau pe bani! Și, vrând-nevrând, mă gândesc cum se luau doctoratele demult, pe la 1848, apoi în perioada interbelică, pe la Paris, Viena, Berlin, Londra... Despre așa ceva, azi nu mai poate fi vorba. Doctorate muncite, pe știință profundă de carte. Așa era. Studenții de pe timpul studiilor noastre, nici măcar nu auzeau de așa ceva. La Filologia clujeană, cea mai puternică în cea vreme, îi „răsplăteam" pe dascălii noștri, nu cu bani, ci cu o pregătire temeinică, prin respect profund. Iar acea adevărată carte se făcea. Cum era să te prezinți nepregătit la cursul sau la un examen la academicianul Emil Petrovici, la Iosif Pervain, la Ion Vlad, viitorul rector al Universității „Babeș-Bolyai", la literatura universală a lui Ion Rahoveanu, la seminariile lui Pătruțiu, Vințeler, Drașoveanu, Leon Baconsky?
Ne-ar fi plesnit obrazul de rușine. Asta era Universitatea, aceștia erau stundenții pe vremea noastră: seriozitate, disciplină, muncă, dăruire intelectuală, respect pentru profesorii noștri, pentru înălțarea unei Românii de prestigiu în Europa, pentru ca unii blestemați să aibă azi ce demola!
Dar să revenim, din nou! Nu vreau să arăt cu degetul spre nimeni anume. Dar unele doctorate, de azi, se dau cam pe sub căciulă. Mai altfel spus, precum și unele diplome de absolvire la unele facultăți, ale unor universități, pe bani! Și, într-o întoarcere în timp, mă gândesc cum își pregăteau doctoratul colegii mei de pe atunci, de la IP-3, Serafim Duicu și Alexandru Toșa. Teme dificile, care cereau o profundă documentare, o profundă pregătire intelectuală. Fiecare referat, îl discutam uneori cu prietenul, „bătrânul", cum îi spuneam pe atunci, Serafim Duicu. Orice referat, la Șerban Cioculescu, putea să constituie o altă temă de doctorat. Așa da! Azi? Iacă, te întâlnești, de multe ori, cu un fel de Neică Nimenea-n Drum, iți întinde mâna și se prezintă: „Sunt Neica Nimenea-n Drum!". A doua zi dimineața: „Sunt doctor Neica Nimenea-n Drum!". Am tot respectul pentru acei doctori într-un domeniu, unii prieteni buni, care prin muncă, prin carte serioasă, au dovedit că sunt cineva. Dar nu și pentru un astfel de Neică!
Doamnă, cred că v-am răspuns. Sunt prea exigent, cu mine însumi, dar, în egală măsură, și cu alții! Apoi, sincer să fiu, dacă în învățământul superior, undemi-am început o carieră didactică, este azi nevoie de acel doctorat, în presă nu-i nevoie! Ar fi un răspuns? Doar un doctorat, așa, din orgoliu?
La cea de-a doua întrebare răspunsul este și mai simplu. Munca mea, de 54 de ani, pe acest ogor al culturii (membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1988), autor al celor peste 45 de cărți, primite de o excelentă critică literară, în revistele de cultură ale vremii (în „Vatra", „România literară", „Familia", „Orizont", „Cronica", „Suplimentul literar și artistic", „Steaua", „Tribuna", „Caiete botoșănene", „Convorbiri literare"), de șase ori încununat cu premii literare ale Filialei mureșene a Uniunii Scriitorilor, nu a fost răsplătită aceasta muncă vreodată cu vreun ordin cultural. Doar Biserica Ortodoxă Română mi-a acordat „Ordinul Credință și Unire". Atât!
Era să uit. Înainte de 1989, pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, am primit „Medalia Muncii". Pentru că toată viața mea, uneori pusă la grele încercări, prietenii știu și de ce, am știut să muncesc. Să muncesc pentru această țară, patria noastră comună - România, pentru poporul meu, mereu apăsat și mințit, pentru credința strămoșească, pentru cultura neamului, atât de înzestrat de Dumnezeu, și pentru interesul național!
