Fără arborarea Tricolorului, Ziua Națională n-are strălucirea ce i se cuvine


Categorie: Editorial
|
07-12-2017
Nr: 233
|
Autor: IOAN CISMAȘ
|

În decursul anilor postrevoluționari am militat foarte mult pentru arborarea Tricolorului de Ziua Națională, în special în „cetatea de foc" Târgu-Mureș. Lecția aceasta mi-am însușit-o de la elvețieni cu mulți ani în urmă, încă de pe vremea lui Ceaușescu, când credeam că nu există vreo țară în lume care să facă atâta caz de propriul drapel național. Am vizitat pentru prima dată țara cantoanelor în vara lui 1985 și am rămas de-a dreptul impresionat de amploarea cu care un stat cu oameni liberi, lipsiți de orice constrângere, se mobilizează să sărbătorească ziua lor națională (1 august), sufocând pur și simplu țara cu cel mai scump simbol al lor care este drapelul național (crucea albă pe fond roșu). De 1 august, Elveția pare de-a dreptul inundată de veselie și abia se mai vede din pădurea de steaguri, pe care le întâlnești la absolut fiecare casă, clădire, instituție; de pe piscurile înalte ale munților până în prăjitura ce ți se servește în cofetărie, aceasta având obligatoriu înfipt în ea un steguleț.

Văzând că acolo se întâmpla mai ceva decât la noi, mi-am întrebat interlocutorul, și el român, dar rezident în acea țară, cum se explică fenomenul, de unde această religiozitate pentru propriul drapel? Iată ce ne-a răspuns: „Sunt, în principal, două momente din istoria acestei țări care au determinat o asemenea atitudine. Primul, în 1291, la 1 august, când prin unirea a trei cantoane s-a pus bazele Confederației Helvetice, iar celalalt în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când Hitler avea de gând să anexeze Elveția. Idee la care a renunțat datorită vehementei opoziții a întregii populații (și în special a nemților-elvețieni), care au arborat, masiv, ca formă de solidaritate și protest, la fiecare casă, drapelul național".

Judecând situația ne dăm seama că, deși mai mică, teritorial, de cinci ori și jumătate decât România, doar 41.000 kmp, între istoria României și a Elveției există similitudini. Și elvețienii, ca și noi, au Ziua Națională legată de unire. Ei, de cea din 1291, noi de la 1918. Și ei, ca și noi, au trăit spaima desființării. Ei, o singură dată, după cunoștințele noastre, noi, de mai multe ori. Deosebirea este că în vreme ce ei au învățat lecția solidarității și a unității, precum și a mijloacelor cu care o manifestă plenar (vezi arborarea drapelului), noi, românii cam uităm acest „amănunt" extrem de prețios. De altfel, de pe vremea comuniștilor, când ziua națională era „servită la comandă", noi nu prea am mai avut parte de manifestări de amploare, cu toate că în privința zilei naționale s-au schimbat datele radical. Renunțând la 23 August, am trecut la 1 Decembrie. Inițiativa a aparținut vatriștilor mureșeni, și prezentată Parlamentului prin regretatul senator Radu Ceontea. 1 Decembrie este o dată cu o rezonanță extraordinară în destinul nostru, cu convingerea că de acum înainte, luând pildă de la înaintașii noștri din 1918, românii zilelor noastre nu vor mai trebui aduși cu arcanul la eveniment.

Iată, însă, că libertatea de manifestare postdecembristă, indusă anapoda de guvernanții noștri ne joacă feste. Românii, în marea lor majoritate nu sunt suficient de convinși că ziua națională cere o cu totul altă abordare. Ca zi sfântă, a demnității și a renașterii noastre, ca popor și națiune care merită cu totul un alt loc în concernul popoarelor europene. Nici la nivel național, dar nici la cel local, oficialitățile nu s-au străduit să imprime evenimentului importanța pe care o merită. Ele au oscilat tot timpul între a împăca, și capra, și varza, ascultând mai mult de glasul și de mofturile prietenilor de la guvernare. Aceiași veșnici udemeriști, care nu pot accepta nici în ruptul capului, că la Trianon, la 4 iunie, Anul Domnului 1920, s-a făcut sfânta dreptate. Nu numai pentru români, ci și pentru unguri. Ca urmare, s-a bâjbâit, cum se spune, iar la îndemnul celor de sus, oficialitățile locale au lăsat-o mai moale cu patriotismul. Stare de spirit demobilizatoare, indusă și în rândul cetățeanului român, îndeosebi târgumureșean, dar nu numai, considerându-se că nu e tocmai „politically correct" să arborezi Tricolorul, adică să dai semne de patriotism, supărându-ți astfel, vecinii, colegii, pe cei care militează pentru o Europă a regiunilor și nu a națiunilor. Un fel de praf aruncat în ochii noștri rezultat din lașitatea și comoditatea celor ce ne conduc. Pentru că sărbătoarea națională este sărbătoare națională și nimeni nu-ți poate reproșa cum te manifești.

În consecință, problema a fost și este la noi. Ca ziar preocupat în cele mai mici detalii de destinul românesc al acestor meleaguri am militat fără osteneală pentru schimbarea acestei mentalități, îndemnând de fiecare dată populația, organele administrative la o atitudine patriotică, cel puțin de Ziua Națională. Și acest lucru poate fi cel mai bine manifestat prin participarea la eveniment și prin arborarea pe frontispiciul clădirilor, al caselor, al instituțiilor și unităților comerciale a Tricolorului. Din păcate, eforturile noastre n-au fost dublate și de aportul oficialităților locale, care s-au simțit mai în siguranță, dacă aceste aspecte sunt trecute cu vederea. De altfel, nici mass-media românească, îndeosebi guralivele televiziuni, specializate în gâlceve de tot felul, n-au considerat că și patriotismul în rândul maselor are nevoie de educație și de insuflare.

Consecințele sunt cele pe care le vedem. Și chiar dacă numărul celor participanți la manifestările prilejuite de Ziua națională este în ușoară creștere, formele de manifestare individuală, adică gestul de arborare a Tricolorului la tine acasă, rămâne încă o mare problemă. Luați la rost, ca între prieteni, unii se „mândresc" că ei au tricolorul în suflet, și ca atare nu mai e nevoie să-l pună și la vedere. O minciună sfruntată menită să acopere indiferentismul și lipsa de respect pentru Țară, pentru cei care și-au dat viața pentru a fi, noi, ceea ce suntem astăzi, una dintre cele mai mari țări ale Europei, locul 9 la populație și 12 la teritoriu. Din păcate, doar atât, iar faptul că nu suntem mai mult se datorează tocmai acestor atitudini defetiste, inoculate prin lipsa de educație la absolut toate nivelurile.

Așadar, chiar și de Ziua Națională, culegem ceea ce semănăm, adică ceea ce insuflăm. Indiferența indusă ne costă, iar cei care ne privesc ne și judecă, întrebându-se ce fel de națiune suntem! Pentru că, în primul rând nu ne pasă, iar apoi se pare, că una zicem și alta facem.

Primarul Dorin Florea avea toate motivele să-și exprime nemulțumirea pentru felul nu tocmai agreabil în care arăta municipiul Târgu-Mureș, de Ziua Națională. Numărul târgumureșenilor, al celor care poartă Tricolorul „în suflet" a fost anul acesta, covârșitor, din moment ce, steagurilor arborate pe frontispiciul clădirilor s-au dovedit o raritate, iar vremea relativ mohorâtă nu poate constitui o explicație plauzibilă. Întrebarea care se pune este ce au făcut oficialitățile locale pentru ca asemenea stare de fapt să fie evitată? Pentru că din nimic, nimic se adună. Observația este valabilă pentru toate primăriile, dar și pentru instituțiile județene. Trebuie înțeles și faptul că la rândul nostru, ca cetățeni, „pricepuți" de altfel la toate, n-ar fi cazul ca cineva să ne ia de mânuță și să ne explice, ce semnificație are sărbătorirea Zilei naționale, și de ce este important să arborăm cu acest prilej Tricolorul. Lucrul acesta ar trebui făcut mai mult la grădiniță și la școală, pentru ca viitorii cetățeni să nu intre în viață corigenți la atitudinea civică și lipsiți complet de spiritul patriotic.

Pentru că pregătirea Centenarului nu este o joacă, și nici nu poate fi lăsată la voia întâmplării, amintim oficialităților locale și județene de răspunderea pe care o poartă pentru buna reușită a acestuia, pe meleagurile mureșene. Parte deloc de neglijat a țării unde s-a scris istorie și în vremurile de demult, dar și după 1989, municipiul Târgu-Mureș fiind placa turnantă și pilonul de rezistență al multor încercări de destructurare a țării. Și acum, ca și atunci, cu un secol în urmă, când Dodoloața Românie a trebuit să facă față, încă din fașă, unor grele încercări de zădărnicire a împlinirii visului multisecular, ca românii să devină fiii unei țări unice și nedespărțite. Lecția elvețiană poate să ne fie un îndreptar în acest sens.

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval