Dacă ei, maghiarii, nu recunosc Unirea de la 1 Decembrie 1918, românii de ce să recunoască 15 martie?!

Distribuie pe:

Acum, după ce am trecut și cel de-al 99-lea prag, îndreptându-ne spre Centenarul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, și suta de ani de la făurirea, pentru prima oară, a României Mari, unind Transilvania, Basarabia și Bucovina, mereu în coastă, ca de obicei, cu iredentismul, neorevizionismul, separatismul și autonomismul teritorial unguresc, lovind în cea mai mare sărbătoare a românilor, Ziua Națională, pentru ei „prilej de doliu", potrivit este să venim cu câteva argumente oferite de pagina reală a istoriei, pentru clarificarea unor importante aspecte, în legătură cu două modalități, diferite, de… unire.

Atunci, când Kossuth Lajos, care niciodată n-a „împărtășit cauza românilor, care n-a recunoscut niciun drept nației române, majoritare în Transilvania", scria în „Pesti Hirlap", referindu-se la „Uniunea" Transilvaniei cu Ungaria, că „primul obiectiv, care trebuie realizat, este «uniunea» Transilvaniei cu Ungaria, ca o condiție a extinderii și dezvoltării națiunii ungare!". Așa că nici vorbă despre românii majoritari! Pentru el, ei nu existau! Așadar, ei, românii majoritari, în Transilvania, nu aveau loc în regatul Coroanei Sfântului Ștefan. „Eu niciodată - clama Kossuth -, dar niciodată, sub sfânta coroană ungară, altă națiune sau naționalitate, decât cea maghiară, nu voi recunoaște (…)".

În acea Proclamație, din 10 octombrie 1848, îi soma, în termeni ultimativi și injurioși, pe români, pentru care, își arăta disprețul, numindu-i „gunoaie ingrate", să revină „la ordine și la supunere legală". Adică, să accepte, fără să crâcnească, Unirea Transilvaniei cu Ungaria și „să renunțe la recunoașterea lor ca națiune", dreptul sfânt pe care românii transilvăneni, majoritari, îl cereau.

Mentalitatea lui feudală, insultele, jignirile, amenințările lui nu conteneau. Românii, ca oameni ai locului, dintotdeauna aici, născuți din aluatul Sarmizegetusei Regia, erau considerați, de el, „barbari". Acea mentalitate medievală a dus, și mai mult, la agravarea situației din Ardeal, și așa explozivă. Astfel, Kossuth devenea autorul moral al unui adevărat etnocid! Nimic pentru români! Niciun fel de emancipare națională pentru ei! O emancipare românească - spunea el - ar duce la „distrugerea statului ungar (…). Iar de va fi nevoie, sabia va tranșa chestiunea." Și sabia a hotărât: 40.000 de români ardeleni, 300 de sate, biserici și mănăstiri au căzut sub sabia vrăjmașă, sub tunuri, sub focul necruțător! O violență, din perioada 1848-1849, continuată, mai apoi, și după 1867, greu de descris!

În Proclamația din 22 decembrie 1848, plină de alte injurii, Kossuth scria, din nou, despre români, insultându-i: „hoardă mai josnică decât vita", „bandiți valahi", în final îndemnând la „exterminarea românilor și a tuturor dușmanilor." Un crunt regim de teroare, în Transilvania, instaurat și prin numirea, de către Kossuth, în funcția de comisar civil, a lui Lászlo Csany, formând acele cumplite „tribunale de sânge", iar gărzile naționale ungare le-a transformat în violente „echipe de vânătoare." Crimele acestui „mic Kossuth", călău paranoic al românilor, care a comis și crimele de la Hodac și Ibănești, sunt o dovadă!

Cu toată puterea în mână, având conducerea guvernului în mâini, președintele Comitetului de Apărare Națională, dictatorul Kossuth s-a dovedit acel real călău al românilor transilvăneni.

Revenind la reala pagină a adevărului istoriei, dar și în actualitatea, în care, aici, ca și altădată - cum spunea Nicolae Iorga -, singurul prieten ne este doar Marea Neagră, câteva întrebări se impun. Atunci, când dictatorul Kossuth Lájos și ai lui au hotărât, abuziv, unirea Transilvaniei cu Ungaria, românii, majoritari aici, au fost, cumva, întrebați? Nu! Au fost înjurați, umiliți, batjocoriți de Kossuth. Românii nu aveau niciun cuvânt. Pentru el, ei erau „barbari", „gunoaie", „corbi", „bandiți valahi", „vite." La 1 Decembrie 1918, întrebați, maghiarii, minoritari în Transilvania, au fost ei, cumva, de acord cu Unirea cea Mare a Transilvaniei cu Țara-Mamă România? Ei n-au fost de acord. Pierdeau o serie de privilegii. Lor nu le convenea Unirea Transilvaniei cu Regatul României! Azi, 1 Decembrie, Ziua Națională a României, cea mai mare sărbătoare a românilor, ei o declară, cum o făcea un senator UDMR, chiar în Parlamentul României, drept… „doliu" pentru maghiari.

Ciudat! Într-un moment în care, pentru a da o ripostă Centenarului Marii Uniri, la Budapesta a luat ființă Organizația „Trianon 100", iar liderii UDMR, în frunte cu Kelemen Hunor, declară public că ei, maghiarii, nu au niciodată ce sărbători la 1 Decembrie, deci, nu recunosc actul Unirii, guvernanții, parlamentarii români, prin pasivitate, neimplicare, lașitate și prostie, din nou își dau în petic. De fiecare dată tac, precum peștele în apă! De ce permit atâta bătaie de joc pe teritoriul Statului Român? Să te mai miri că un membru al FIDESZ, partidul de guvernământ al lui Viktor Orbán, vorbind, la Budapesta, la împlinirea celor 61 de ani de la evenimentele sângeroase din Ungaria, din 1956, cerea, fără reținere, fără logică, fără elementarul bun-simț, ca Ungariei să i se întoarcă teritoriile pierdute după Tratatul de Pace de la Trianon. Ba mai mult, Budapesta cerea României să plătească Ungariei „despăgubiri de război." Revizionism în anul 2017! Chiar să nu știe insul un mare adevăr: că tot ce a fost câștigat cu sânge nu se negociază cu cerneală? Nu se negociază, nici cu corigenții și repetenții la pagina realei istorii. Fireasca întrebare rămâne: de ce, oare, noi, românii, să recunoaștem 15 martie, în urma unui proiect de lege, depus de UDMR, la Parlament, ziua națională a ungurilor pe pământ românesc? Iar Ungaria nu respectă, măcar din minimă demnitate, Ziua Națională a României!?

Deși Constituția, Legea fundamentală a României, are prevederi, cât se poate de clare, privind unele decizii, mereu călcate în picioare de guvernanți și de parlamentari, din păcate aceștia o iau cu totul razna. Oare pe ce lume, ne întrebăm, trăiesc ei? Chiar n-au avut nici curiozitatea să citească măcar o pagină din învolburata istorie a acestui Ardeal? În penibila lor postură de corigenți și repetenți la această pagină de sânge a istoriei Transilvaniei, dacă la timpul potrivit n-au învățat nimic, măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, să deschidă cartea de istorie a zbuciumatului nostru Ardeal!

Unde sunt, ce fac, ce gândesc guvernanții, parlamentarii români, în această ceartă continuă, în această derută generală, în lumea unui pamflet de prost-gust? Inși fără minima conștiință națională, mulți dintre ei habar nu au de acei înaintemergători, stâlpi ai națiunii române. Într-o totală lipsă de patriotism și naționalism ardelenesc, dornici, în felul acesta, să dispară valorile naționale din conștiința publică, preferă, astfel, o tulburare a apelor. Au ei, cumva, gândul Centenarului Marii Uniri? Deloc. Timp în care, Ungaria, care ar dori o altă maghiarizare a Transilvaniei, cu noi motive de tensiune, cheltuiește, pentru o politică autonomistă, revizionistă, miliarde de forinți pentru sprijinirea Organizației „Trianon -100"! Iar unul Boia, care afirma, chiar la Târgu-Mureș, că românii ardelenii n-au dorit Unirea, iar Transilvania nici n-ar fi românească, are adepți! Iar, aici, pe la noi, acea culoare gri zilnic domină. Nu logica! Nu interesul național!

Un motiv în plus să ne întrebăm, sub desconsiderări, chiar sub obrăznicii udemeriste, când este vorba despre 1 Decembrie, despre Ziua Națională, cea mai mare sărbătoare a românilor, prin lupta celor care au făcut Unirea și ne-au lăsat moștenire istoria, cum își permit, unii guvernanți, pe un pământ românesc, cu simboluri umilite prin Harghita și Covasna, să se gândească să voteze un proiect de lege, pentru ca 15 martie, ziua națională a Ungariei, să devină sărbătoare pe teritoriul românesc?! Doamne, unde le este capul ăstora?

Iar ungurii, oare nu ar fi mai bine, mai folositor pentru ei și mai aproape de adevăr,

s-o lase mai moale cu Kossuth și 1848-1849, cu 1967, și să-și amintească de 4 august 1919, de acel moment istoric, când, după ce armata Ungariei Sfaturilor, condusă de Bela Khun, omul lui Lenin, a atacat tânăra Mare Românie, întâmpinând riposta cuvenită și vitejia ostașului român! Bela Khun a fost alungat, românii au stopat instaurarea comunismului bolșevic în Ungaria, în inima Europei, și au înălțat Tricolorul, însoțit de opinca românească pe Parlamentul din Budapesta. Ei, românii, acesta-i adevărul, au fost cei care, atunci, au eliberat centrul Europei de comunism. Oare neorevizioniștii de azi n-ar fi cazul, măcar din când în când, să-și amintească și de acest moment al istoriei? Nu le-ar folosi, oare, mai mult?

Ziua de 15 martie, ungurii să și-o sărbătorească la ei acasă, pe teritoriul Ungariei, nu în Ardeal, nu pe pământul României! Noi avem, în hotarele noastre statornice, sărbătorile noastre. Ei le au pe ale lor. Asta să se știe! Fără concesii! Au fost destule cedările umilitoare, mai ales din 1990 încoace, care ne-au produs numai îngrijorări, neplăceri și dușmănii!

Lasă un comentariu