Ianuarie 1990 a fost unul de foc. Marea explozie socială ce avea să pună România pe un făgaș nou a fost folosită de către forțele iredentiste ca un prilej de a-și duce la capăt mult dorita operă de destrămare a României, obiectivul principal fiind adjudecarea într-un fel sau altul de către Budapesta a Ardealului. O îndrăzneală care sălășluia în cugetul multora, și de multă vreme, dar nu ne-am fi putut închipui ca cineva să îndrăznească să o pună și în practică, deși aceasta era înscrisă negru pe alb în programul UDMR încă din 25 decembrie 1989.
De ce atâta grabă în acțiunile acesteia? Dintr-un calcul extrem de exact. Pentru a surprinde societatea românească pe picior greșit, dezorganizată, mai ușor de manipulat și pentru a fi pusă în fața faptului împlinit în privința realizării unuia din cele trei obiective majore de dezmembrare a României: alipirea Transilvaniei la Ungaria, Transilvania independentă, sau o Ungarie mică în interiorul țării noastre, intenții de care am aflat puțin mai târziu, pe calea diasporei din America. În fața acestor grave provocări. noi, românii târgumureșeni nu puteam rămâne indiferenți. Ca urmare, am fost târâți într-un „ război" pe care nu l-am fi dorit deloc, și pentru care nici n-am fost pregătiți. De altfel, noi nu concepeam altfel noua Românie, decât una și indivizibilă, în frățietate cu toți fiii săi. Din păcate, liderii minorității maghiare au fost de cu totul altă părere. Epurarea etnică a românilor și scoaterea acestora din funcțiile de conducere din întreprinderi și instituții au fost primele dovezi a intențiilor lor antiromânești. Dar nu numai atât. Ei au pregătit un sistem represiv bine pus la punct și pentru a contracara orice acțiune românească care s-ar opune implementării programului lor, iar primele victime am fost noi, cei de la Cuvântul liber, care am avut curajul de „a pune pumnul în pieptul furtunii" pe care au declanșat-o.
Ca ziariști, de la vechiul cotidian „ Steaua roșie", am intrat în tumultul evenimentelor generale, care ar fi trebuit să ducă într-adevăr România pe drumul democrației și al libertății, cu o credibilitate debordantă. Crezul fiecăruia dintre noi la acest nou început a și fost imortalizat în coloanele primului număr al proaspăt înființatului ziar „Cuvântul liber" în data de 22 decembrie 1989. Și ce frumos visam atunci! De altfel, ca și cronicari ai acelor vremuri, ne-am străduit, nu numai să reflectăm mersul evenimentelor, ci să și îndemnăm la unitate și frățietate, la făurirea unei societăți mai drepte și mai bune. Insă, după ce cu toții ne-am declarat frați pe baricadele revoluției, români și maghiari deopotrivă, la scurt timp de la înființarea UDMR, am observat, la partea maghiară, controlată în principal de Kiraly Karoly, Kincses Elod, et Co., nu numai o oarecare răceală, ci și o schimbare de macaz în abordarea problemelor comune. Lucrul acesta s-a simțit încă din primele zile ale lui ianuarie 1990, la constituirea organelor provizorii ale FSN, a instituțiilor Primăriei Târgu-Mureș, ale Prefecturii, coroborate cu acțiunile de epurare a cadrelor de conducere de naționalitate română din întreprinderi și instituții. În vreme ce, în Târgu-Mureș, românii și maghiarii încercau să-și asigure o reprezentare cât mai avantajoasă în noile structuri locale, după principiul „un pas înainte, doi pași înapoi", în zona secuimii și la Sovata exprimările deveniseră foarte clare, concretizate în crime abominabile și epurări etnice de anvergură, evenimente despre care mass - media românească nu vorbea.
Aflându-mă la început de ianuarie 1990, la Sovata, la recuperare, după o intervenție chirurgicală, am observat că acolo separarea apelor era mult mai clară. Intențiile de separatism și acțiunile antiromânești erau mult mai evidente. Ele nu s-au oprit la manifestările „ spontane",din zilele de 22 și 23 decembrie 1989, când au fost devastate locuințele fostului primar, a trei milițieni, și arsă casa fostei secretate cu propaganda, ci s-a trecut la o nouă etapă, de curățire a orașului de elementul românesc și de instalare a autoguvernării maghiare.
Două lucruri importante m-au convins în această direcție. La panoul pentru informații din fața vechiului Birou de cazare, din centrul stațiunii erau afișate „oficial", două liste, separate, cu nume de locuitori ai orașului Sovata somați să părăsească localitatea. Prima listă era plină cu români, iar cea de a doua cu nume maghiare. Informația suscita un mare interes, atât pentru puținii turiști, dar mai ales pentru localnici. La un moment dat îl întreb pe un sovătean maghiar care consulta și el listele: de ce, și nume de maghiari pe acest panou?. Răspunsul m-a marcat profund: „Este vorba de maghiarii care s-au căsătorit cu românce". Iar el era tocmai unul dintre aceia. Așadar, în limbajul acestora, cei care au întemeiat căsătorii mixte și descendenții lor nu sunt demni de puritatea națiunii maghiare. Iată principiile de bază: rasismul
și xenofobia sub care se manifestă politica „europenistă" a UDMR!
Al doilea moment se referă la Adunarea corpului sanitar al stațiunii, din data de 16 ianuarie 1990, convocată la inițiativa liderilor locali ai UDMR, care au considerat necesară o prelucrare și punere în temă a întregului personal medico-sanitar în lumina noilor schimbări preconizate. Subiectele n-au fost deloc de natură medicală, ci politică. Cei doi protagoniști au ținut să-i informeze pe participanți că dominația românească, de 72 de ani, instalată la 1918, s-a încheiat, că de acum înainte stațiunea va avea un destin nou, evident unguresc, legat de cel din secuime, iar limba română nu va mai fi stăpână, nici pe meleagurile sovătene etc.
N-am participat la acest duș rece administrat românilor, medici și asistenți medicali, de altfel puțini ca număr ( nici nu aveam cum), dar urcând în hotelul Brădet i-am întâlnit pe scări, în momentul în care tocmai soseau de la ședință, foarte marcați de ceea ce li s-a prelucrat. Informații dure care ,coroborate cu crimele ce au avut loc în județele Harghita și Covasna, despre care au auzit și ei, furnizate cu multă teamă de către un profesor din localitate care m-a contactat, auzind că mă aflu prin stațiune, mi-au întărit convingerea cu privire la existența unui adevărat puci împotriva românilor și a României pus la cale de Budapesta prin intermediul UDMR.
Cu acest gen de încărcătură sufletească, tristă, mi-am încheiat sejurul la Sovata. Sosit a doua zi în redacție, citesc in propriul ziar, din data de 17 ianuarie, un text scurt întitulat „ Dezmințire",semnat de noul primar al orașului Sovata, Gall Ferencz , care lua atitudine fermă împotriva unor „ zvonuri" ce se profilau în mass media cu privire la atmosfera din localitate. Cu alte cuvinte, el nega cu nerușinare ceea ce se petrecea acolo, formulând și un ton amenințător pentru „ răspândacii de zvonuri", necontrolate de către ei.
Constatând impertinența acestui individ, de altfel cu antecedente penale, cum mi s-a relatat atunci, ajuns pe val ca mulți alții ca el, și cunoscând realitățile de la fața locului, nu m-am abținut, replicându-i printr-un articol destul de cumințel, de altfel, întitulat „ Câteva precizări la o „dezmințire", publicat în data de 19 ianuarie 1990, amintindu-i și de distrugerile din 22 și 23 decembrie, și de listele de la panoul din centrul stațiunii, dar și de ce s-a petrecut, în mare, la Adunarea cadrelor medicale din stațiune, din 16 decembrie.
Conform principiului „ unde dai și unde crapă", nu primarul, ci liderii de la stațiune au fost cei care au sărit ca arși, declanșând o adevărată isterie pe marginea acuzațiilor „extrem de grave" aduse în articolul respectiv. Isterie care s-a răspândit ca fulgerul la nivel județean în mediile iredentiste, și cu consecințe imediate. Conducerea Poștei și a telefoanelor fiind luată de fostul inginer șef, care era maghiar, a facilitat decriptarea telefonului de acasă, neinformabil, prin care primeam amenințări grave în miez de noapte. A doua zi găsesc în cutia poștală un plic, în care scria: „ Eu voi avea grijă de tine", și poate că același individ a aruncat de pe trotuarul opus cu o sticlă asupra mea, după care a luat-o la fugă, și care din fericire nu m-a atins. Un război psihologic, menit să descumpănească și să bage frica în oase, lucru care, trebuie să recunosc, și-a atins parțial ținta. Dar nu numai atât. Cei de la IBC Sovata, au mers mai departe. A doua zi după apariția articolului amintit, conducerea udemeristă a stațiunii, aceeași cu cea a orașului, a convocat din nou adunarea, 16 ianuarie 1990, pentru a afla cine a furnizat informațiile respective. Evident, nimeni n-a recunoscut, dar vă puteți închipui ce stres pe acești oameni, care se simțeau cu musca pe căciulă. Negăsind vinovații, conducerea udemeristă a stațiunii a decis să elaboreze un text de „înfierare" și de condamnare a ziaristului în cauză, adică a subsemnatului, care a și fost aprobat în unanimitate, fiind mandatată și să întocmească o plângere penală pentru a fi deferit „justiției revoluționare", în vederea pedepsirii exemplare a autorului. Textul scrisorii a fost trimis și președintelui FSN, dl Ion Iliescu, iar cel al denunțului, direct Procurorului General al României, care și-a declinat competența în favoarea Parchetului județean. De altfel, procurorul șef al Parchetului m-a și informat despre existența acestui demers, de care domnul vicepreședinte al FSN județean, Kincses Elod, se interesa în mod deosebit.
Au trecut de atunci 28 de ani, dar lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Din contră, recrudescența lor pare mai evidentă ca oricând, iar odată cu intrarea în anul Centenarului ofensiva de maghiarizare a orașului reședință de județ a crescut în intensitate. Faptul acesta a devenit mai pregnant, din momentul în care noua structură a Consiliului local Târgu-Mureș, a fost „ îmbunătățită" cu cei trei consilieri ai Partidului „ Facebook" ( POL) a „românului" de Cucerdea, Dan Mașca, care fac mereu ca, în cazul dezbaterilor din Consiliu, balanța să încline în favoarea propunerilor UDMR, al căror conținut este doar de natură revendicativ- provocatoare. Dar nu ne este „ rușine" nici cu ceilalți consilieri români - figuranți, bine orientați politic care au învățat lecția proverbului că: „Vorba e de argint, iar tăcerea de aur!
Așadar, în fața acestor provocări, așteptăm atitudini mai ferme atât din partea conducerii Primăriei( încă românească ?), cât și a Instituției Prefectului pentru a pune capăt acestui val de provocări, de genul celor care se întâmplă sub ochii noștri. Dacă noi, românii târgumureșeni, am acceptat , pentru ei, nu pentru noi, botezarea unei străzi cu numele reformatorului religios francez, Jean Calvin, cum putem permite răstălmăcirea acestuia în Janos Kalvin, doar pentru că așa vreau mușchii UDMR?. De asemenea ce părere au românii ,majoritari ca pondere, și în județ ,dar și în Târgu-Mureș, despre acest gen de mistificări provocatoare, dar și de altele? Oare cu astfel de „realizări" ne vom prezenta noi, la Sărbătoarea Centenarului?
