O ÎNDELUNGĂ ȘI LOIALĂ AȘTEPTARE


Categorie: Social
|
13-01-2018
Nr: 8
|
Autor: Pr. Iosif Zoica
|

Asta a fost viața Regelui nostru, Mihai al României, conform propriei mărturisiri. Și, oricât de grea va fi fost crucea și de amară pâinea exilului, Majestatea Sa nu a încetat să creadă și să viseze la o Românie mai bună; tocmai, pentru că Regele, cu asupra de măsură, mai presus de noi toți, pentru că așa i-a fost scris în stele, știa că oamenii Patriei sale sunt buni, atât de buni și de fideli unei rânduieli și unui rost preafrumos; atâta doar că nu le-a fost dat să aibă parte de conducători care să fii scris, cu propria viață, în actul domniei lor, legământul și vrerea suverană, de a ține Neamul între „faldurile"nobleței și „găsirea acelui drum care să aleagă civilizația și adevărul istoric", binele comun, angajarea conștiinței, cinstirea sfintei istorii a Patriei; tocmai, spre a arăta lumii cât de frumoși și curați cu inima și demni sunt românii, dacă sunt lăsați să trăiască în adevăr și în legea lui Dumnezeu; tocmai, pentru că s-a văzut și se vede că, atunci când are la orizont un axis, „inima poporului român bate frumos și aprins, în neclintita iubire de Dumnezeu și de țară". (...)

Altcum, sunt pe pământ oameni care, în toată splendoarea și măreția crezului și delicateții lor, nu se pleacă destinului, oricât de terifiante par să fie consecințele; atâta doar că, precum clipa astrală și noblețea, se dau la o parte dinaintea minciunii, urâtului, falsului, se detașează, înțelepțesc și sfioșează; după cum sunt pe pământ oameni la a căror plecare pe cosița lor de cer și ler, lacrimile lui Dumnezeu sunt la fel sau mai abundente ca lacrimile noastre; este vorba despre acei oameni, care, doar prin simpla lor trecere prin viață, decum prin Istorie, le conferă acestora apanajul și raritatea sacră a frumuseții morale ca destin. Este înscris, dar, în acest pomelnic al marilor identități, de ce nu, chiar în capăt, Regele nostru, omul național prin excelență, caracterul preafrumos, aristrocrat (și în sensul în care spiritul este mai puternic decât „forma care-l învăluie vremelnic"); omul care s-a opus, cu adevărat regește, răului și falsului istoric agresiv, alegând, mai degrabă, acea discreție, umilință, demnitate și noblețe, care, pentru convenționalul golit de valori, precum iubirea de Patrie, credința în Dumnezeu, slujirea devotată și jertfelnică a Neamului, pare, culmea imposturii și ignoranței crase, ceva figurativ, distopic, vetust, ciudat (este vorba în cauză, subliminal, dar obsedant, „de frica tiranului, ca stirpe, că puterea spirituală o poate depăși, copleși și înlătura pe cea lumească, întotdeauna uzurpatoare").

Am fost, odată cu întoarcerea și, apoi, cu așezarea Regelui nostru în pământul natal, din care a fost alungat, martorii unei renașteri în miracol; atâta doar i-a trebuit poporului, întâlnirea, în chipul revederii, cât și în cel al durerii, ca unicitatea și sacralitatea ce păreau atât de firești, că tocmai confirmau ordinea paradigmelor divine, descoperite în rânduiala ca de epifanie, în admirație și iubire, apoi, în litania suferinței și resemnării, menite, iată, să transfigureze mântuitor sufletul, cumințenia și rostul Neamului. Iar, dacă noi, în moarte, l-am iubit într-atât, este pentru că, în viață, Regele nostru, pentru noi, s-a dat exilului; tocmai, pentru a ne învăța că nimeni, niciodată, nu poate lua cuiva libertatea interioară din rost, nici din legământ semnul Crucii, nici din lacrimă chipul Neamului, nici din patimă durerea Patriei. (...)

Pentru că am citit și trăit, ca pe un „exercițiu de admirație", aserțiunea lui Petre Guran „ Învierea de Crăciun" (Dilemea Veche nr. 723-724/dec.2017), musai, în excursul meu voi insinua și „via emoție exprimată de zecile de mii de oameni care au asistat la diferite momente ale înmormântării regale, prin implicarea atâtor instituții ale statului în organizarea funeraliilor, prin prezența caselor regale ale Europei"; și care a revelat o Românie „care ne-a arătat ce ar fi putut să fie în alt scenariu politic"; să sperăm, dar, că locul de odihnă al Regelui nostru, „triumfător și în moarte și dincolo de ea", să devină memoria care să reînvie, în slavă, ideea națională (...) Tocmai, pentru ca, împropriind ce are mai bun Neamul, să învățăm să fim buni în limba și credința noastră, acasă la noi; să învățăm să ne cinstim trecutul (eroic, orice ar zice alții), să iubim adevărul, să ne iubim Patria, până la capătul tuturor consecințelor; și, ca unii care credem în demnitate, în bun simț, în ordonarea morală a istoriei, în ridicarea memoriei eroilor noștri „la gândul lui Dumnezeu", să-i trecem numele în inimă și între „b(r)izanții clarisimi și silențioși ai veșniciei". Asta, și pentru că, prin emiterea suveranei și unicei judecăți de valoare, potrivit căreia „românii se vor regăsi deplin când îl vor regăsi pe Dumnezeu", Regele proclamă comportamentul politic și binele comun, ca trebuind să aibă numaidecât „o componentă transcendentă și un angajament individual-personal"; mai mult, „idealul monarhic creștin, rex angelicus, și a formulat și autoimpus un ideal al perfecțiunii, care presupune între principalele virtuți „stăpânirea asupra patimilor și stăpânirea de sine". (...)

Doar așa, micșorându-se pe sine, aidoma biblicului Înaintemergător, Regele nostru și-a preamărit Poporul și l-a înviat din moartea politică a totalitarismului (cel fără milă și fără Dumnezeu); învierea fiind posibilă, pentru că niciodată Regele nu a încetat să domnească cu „puterea" blândeții, a iertării și a lepădării de sine, în sufletul Neamului. (...) Destin ori pentru că așa i-a fost scris în stele, Regele nostru cu același tren „a luat" și calea exilului și pe cea a Cerului; iată, un advent unic, înscris în dipticele păstrate pe tărâmul parcă ales al unei istorii scrise cu atâta suferință, începute atât de nedrept și de trist acum șaptezeci de ani, și sfârșite într-o restituire și ofrandă liturgice, frumoase, duioase, triste, înălțătoare și curate ca mântuirea. Să ne rugăm, dar, pentru Regele nostru, pentru ca jertfa iubirii, credinței, loialității și exilului lui, dar nu numai, să elibereze, pentru totdeauna, Neamul de toate duhurile urâte, false, agresive și opresive ale istoriei; pentru ca visul lui să fie pentru Patrie speranță și praznic ce timpul nu le-o stinge; pentru ca schimbarea la față a Patriei și Neamului, cea din vederea luminii, atât de apropiate a omeniei, să-i bucure închipuirea cea de dincolo de nori; pentru ca iubirea de Poporul său să rămână chivot în care, să-i fie/să ne fie păstrate dorul și credința, cele din zile cu cruce și din duminicile fară de sfârșit (în curgerea unei istorii, pe care ne-am dori-o mai însetată de mirabil și mai puțin răbdătoare și condescendentă cu despoții ei patibulari)

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval