Dragul meu stăpân,
După cum vei constata, am plecat din ceea ce am crezut că este și casa mea. Am pus în bagaj doar strictul necesar, o hăinuță - să îmi țină de cald pe vremea rece, un pic de mâncare, cât pentru vreo două zile, un castron și o sticluță cu apă. Nu am vrut să abuzez prea mult de bunăvoința ta. Dacă totuși te vei întreba de ce am luat această decizie, îți pot hămăi câte ceva dintre motive. În primul rând, prea des m-ai pedepsit pentru lucruri de care nu mă făceam vinovat. Nu ai stat nicio clipă să te întrebi, ci m-ai pedepsit exact așa cum știi că nu îmi place deloc: m-ai pus să stau ore în șir doar pe metrul meu pătrat de păturică. Apoi, după ce că te văd rar când vii acasă, în sfârșit, nici nu m-ai scos și pe mine la o plimbare suficient de lungă ca să îmi dezmorțesc lăbuțele. Și apoi, tot pe mine ai dat vina că am făcut pișu în casă. Și, uite-așa, iar am ajuns pe același metru pătrat de păturică.
Dacă am mai ros câte un fir din casă, nu te-ai întrebat niciodată dacă nu cumva am făcut-o din plictiseală, pentru că stăteam și mai bine de opt ore singur. Jucării nu prea căpătam, așa că eram nevoit să mă mulțumesc cu ce îmi era mai la îndemână. Ei bine, eram invariabil pedepsit și pentru asta. Și mai e ceva extrem de important pentru mine: nu te-ai întrebat nicodată dacă eu am nevoie de afecțiune? Să îmi dai și mie puțină atenție, puțină drăgăreală, te-ai gândit? Că eu cred că nu… M-am simțit singur de-atâtea ori și aveam atâta nevoie de afecțiunea ta…dar nu am primit-o!
Drept urmare, am decis să plec. Mai bine o viață de câine pe străzi, decât să mă simt abandonat în propria casă.
Dacă totuși te răzgândești, mă găsești timp de două zile pe preșul de la magazinul alimentar. Mai am o speranță! Haide să ne mai dăm o șansă! Al tău (?), Grivei.
