Pagini regăsite O FILĂ DE ISTORIE ROMÂNEASCĂ, LA PARIS, DE ACUM O SUTĂ DE ANI


Categorie: Istoric
|
26-01-2018
Nr: 16
|
Autor: Selecția textului, traducerea, prezentarea și notele prof. ALEXANDRU CIUBÎCĂ, Târgu-Mureș
|

II. Lupta românilor din Austro-Ungaria pentru independență națională

Bilunarul francez „Nouvelles de France", apărut între 1912 și 1920, a fost preocupat, în primul rând, de domeniul politic, diplomatic și - în vremea Primului Război Mondial - de cursul evenimentelor din înfruntările pe teren ale armatelor combatante. O rubrică de interes era Chez nos alliés, în care era luat pulsul atitudinilor politico-diplomatice și a acțiunilor militare practic în toate țările care se raliaseră Antantei.Câteva din articole se referă și la România, care - la 20 august 1916 - declarase război Austro-Ungariei. Dintre acestea, ne-am oprit la articolul „Roumanie. Les aspirations roumaines en Bukovine et en Transylvanie", apărut în numarul din 12 octombrie 1916.

Articolul necesită câteva observații. Schița istorică este - prin forța lucrurilor - sumară; în aceasta, însă, s-au strecurat o serie de inadvertențe, datorate probabil surselor bibliografice utilizate, pe care le-am amendat în note. De asemenea, nu se vorbește nimic despre românii de dincolo de Prut. Este clar că redacția era bine orientată politic și nu dorea să indispună aliatul rus. Este și acesta un exemplu de distorsionare a adevărului prin omisiune; cât privește analiza referitoare la Transilvania, Banat și Bucovina, aceasta rămâne obiectivă și pertinentă.

La aliații noștri: România

ASPIRAȚIILE ROMÂNEȘTI ÎN BUCOVINA ȘI ÎN TRANSILVANIA

I. Antecedentele istorice

Populația regatului actual al României, conform ultimului recensământ, se ridica la 7.900.000 de locuitori; adăugând la aceștia pe refugiații de limba română veniți din Transilvania; exista în România, spre sfârșitul anului trecut, o populație de mai mult de opt milioane de locuitori aparținând, într-o importantă majoritate, naționalității românești.

Această naționalitate, bazată pe identitatea de limbă și pe comunitatea unui anumit număr de tradiții istorice și de obiceiuri comune, este reprezentată în afara frontierelor regatului prin grupuri numeroase, uneori compacte, alteori dispersate printre populațiile neromânești. Cei mai mulți dintre aceștia trăiesc în provincia austriacă Bucovina și în regiunile încorporate Ungariei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului; ansamblul românilor depășește astfel 13 milioane.

Tradițiile istorice românești coboară până în vremea cuceririi Daciei de către Traian și punerea în valoare militară, politică și economică de către împărații următori a teritoriilor de la Dunărea de Jos. Banatul actual, condus de căpetenia Temesvar1) constituie chiar vechea Dacie: romanizați, geto-dacii au preluat numele de români.

Către sfârșitul veacului al XIII-lea, românii s-au constituit în mici state independente care s-au găsit în război, pe de-o parte cu ungurii, a căror invazie a avut loc pe la mijlocul secolului al IX-lea și, pe de alta, cu turcii.

Între 1320 și 13492), Basarab a format principatul Munteniei, iar în 13493), Bogdan, conducătorul provinciei Maramureșului, a întemeiat Moldova.

Unirea acestor Principate, în 1859, a constituit nucleul României actuale, care înglobează, în plus, Dobrogea și gurile Dunării, alipite României, în urma tratatului de la Berlin.

Cele două colectivități situate în Austro-Ungaria, de-o parte și de alta a Carpaților, și neintegrate încă României au fost expuse la afronturi de toate felurile din partea unor puteri publice cărora le-au supus vicisitudinile istorice. Românii din Banat și din Transilvania au rezistat continuu maghiarizării, iar cei din Bucovina - polonizării și rutenizării. Cele două criterii de disociere folosite în statisticile oficiale pentru a-i deosebi pe români de alte segmente ale populației sunt limba și religia. Limba română, fiind o limbă latină, se distinge cu ușurință de limbile slave vecine, precum sârba, slovaca și ruteana, și de maghiară, care este o limbă ugro-finică din aceeași familie cu turca. Pe de altă parte, românii sunt ortodocși, precum grecii și rușii, în vreme ce ungurii sunt romano-catolici, iar rutenii sunt în majoritate uniți (compromis între catolicismul roman și ortodoxie).

Aproximativ, de prin anul 1000, data instalării ungurilor în Transilvania, până în zilele noastre, în afară de scurte perioade de încetare a ostilităților, lupta dintre români și unguri n-a încetat: în același timp religioasă și economică, ea a luat pe parcursul secolului al XIX-lea un caracter național bine definit.

Relațiile strânse, atât economice, cât și intelectuale, n-au încetat să unească, de-a lungul acestei perioade, pe românii din Transilvania cu românii din Moldo-Vlahia, eliberați de o jumătate de veac.

Cei dintâi, care trăiesc pe un pământ mai puțin fertil, au obiceiul de a traversa ținuturile muntoase, Carpații, pentru a coborî înspre pământurile bogate și productive ale Moldovei și Munteniei, unde se stabilesc în calitate de păstori sau zilieri, la fermele de pe câmpiile danubiene, ca muncitori și comercianți, în orașe. Odată stabiliți în România danubiană, ei continuă în mod energic lupta contra maghiarilor, pentru a-i susține pe compatrioții lor ardeleni.

În Transilvania însăși, o clasă mijlocie de juriști, de profesori, de preoți și de comercianți s-a pus în fruntea românilor încă oprimați, și nu au încetat de a-i îndemna la rezistență.

Marele istoric român de la începutul secolului al XIX-lea, Gheorghe Șincai, era transilvănean. Cam în aceeași perioadă, Gheorghe Lazăr, un alt transilvănean, a fondat la București prima școală românească, liceul Sfântul Sava. Elevul său, Heliade-Rădulescu, fondatorul primului ziar românesc din București (1829), va continua cu entuziasm direcția pe care a deschis-o, contribuind astfel la formarea grupării de patrioți români de la 1848, căruia i se datorează unitatea intelectuală a Moldovei și Munteniei, precum și formarea regatului actual al României.

În Transilvania, o elită intelectuală, conducea, la rândul său, o ridicare în masă a poporului împotriva tiraniei maghiare. În frunte se găseau Simion Bărnuțiu, tribunul Adunării Naționale de la Blaj (1848), George Barițiu, fondatorul „Gazetei de Transilvania" (1839)4) și poetul Andrei Mureșanu, care în 18405) a compus imnul național al românilor: „Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte..." Dar eforturile românilor din Transilvania au avut mai puțin succes decât cele ale patrioților de la București.

Ungurii au reprimat cu multă cruzime atât revendicările agrare ale țăranilor, cât și propaganda națională a claselor instruite și înstărite. Această acțiune a devenit sistematică după Constituția dualistă din 1867, care a lăsat la bunul plac al ungurilor, populațiile alogene din teritoriul lor.

Ei au impus românilor care doreau să acceadă într-o funcție publică să-și maghiarizeze numele și să semneze o declarație de loialitate. Persecuția a fost violentă mai cu seamă împotriva limbii și a școlilor românești. Începând cu 1875, au fost fondate în satele locuite exclusiv de români, mii de școli primare în care învățământul nu se face decât în ungurește și pe care toți copiii trebuie să le frecventeze, începând cu vârsta de trei ani, sub amenințarea unor penalități foarte severe; această lege a fost aplicată cu brutalitate după 1896.

Pentru a rezista la această presiune, românii au fondat, la rândul lor, școli private; dar, în 1907, legea Apponyi a impus închiderea tuturor școlilor românești.

Alegerile au fost „îndrumate", în disprețul legilor, de un regim de teroare. Votul, departe de a fi secret, era la vedere, iar electorii care au votat „rău" au fost supuși la cele mai mari umilințe din partea jandarmeriei. „Un proces electoral în Transilvania, spune Dl. Mircea Șirianu, este un adevărat război civil în care alegătorii români, în cea mai mare parte țărani neînarmați, sunt la cheremul jandarmilor unguri înarmați cu puști, cu baioneta la țeavă." Din această cauză, opt alegători români au fost împușcați la alegerile din 1906, și zece alții la cele din 1910. Rezultatul acestei intervenții armate este că, la alegerile din 1910 numai cinci deputați români au reușit să fie aleși, pe când reprezentarea românească la Budapesta, dacă ar fi fost proporțională cu populația, ar fi trebuit să fie de șaptezeci și nouă de deputați.

Într-adevăr, statisticile detaliate pe care le avem privitor la numărul românilor din Ungaria sunt doar cele ale statului maghiar, în care nu sunt consemnați ca români, decât indivizii cu tată și mamă români și care nu știu deloc ungurește. În aceste condiții, cifra relativă la maghiari este mărită artificial, în contrast cu cea care se referă la alegeri. Rezultă, totuși, din studierea statisticilor ungurești, că în cele patru mari regiuni în care locuiesc românii, aceștia sunt în număr de aproximativ trei milioane și jumătate și că ei sunt astfel, numeric, mai mult decât dublu, față de ungurii care locuiesc în aceste zone.

În ciuda acestei superiorități numerice, românii din Ungaria n-au putut să se bucure de egalitate în drepturi civice, nici de protecția tribunalelor pe care, teoretic, le asigură legile statului. Prin politica lor de maghiarizare, ungurii au retras românilor, de facto, dreptul de întrunire și libertatea presei. Ei le-au interzis să aibă societați literare sau artistice, să poarte costumul național, să cânte melodii românești, să interpreteze dansurile țărănești românești, să poarte culorile naționale românești (roșu, galben și albastru), să citească ziarele, revistele și cărțile publicate în regatul României.

Această politică a suscitat o nemulțumire din ce în ce mai răspândită și mai violentă. Manifestările individuale sau colective au fost reprimate cu asprime. În anul 1892 poporul a luat hotărârea de a aduce la cunoștința suvreranului doleanțele sale. O delegație, condusă de doi bărbați energici, dr. Rațiu și părintele Lucaci, au fost însărcinați să înmâneze lui Franz Iosif un memorandum. Acesta a refuzat să primească, fie delegația, fie memorandumul pe care aceasta îl aducea. Membrii delegației au fost urmăriți judiciar. Procesul determină o manifestație națională grandioasă, însă - pentru semnatarii memorandumului - s-a încheiat prin condamnarea la numeroși ani de închisoare.

Chiar de la începutul actualului război, soldații de origine română au fost înrolați în trupele ungurești. Cu scopul de a-i determina să lupte, ungurii pretindeau, printr-o îndrăzneață înșelătorie, că îi conduceau în ajutorul fraților lor de dincolo de munți, care erau atacați de ruși. Având drapelul românesc desfășurat în mod impozant în fruntea coloanelor lor, purtând la chipiu cocarda tricoloră și cântând imnul național, înainte simbol al răzvrătirii, iar acum fiind impus de unguri, regimentele românești au fost trimise în prima linie de către opresorii lor de secole, spre a fi masacrate.

Dacă o cauză națională a fost vreodată legitimă, aceasta este cea a românilor din Austro-Ungaria și cea a întregii națiuni române. Este absolut legitim ca aceste fragmente teritoriale despărțite să se reunească. Principiul dreptului popoarelor, pe care l-a proclamat cea dintâi Franța și pentru care s-au reunit puterile Antantei, cer în mod stringent ca blocul național românesc, unit prin istorie, prin limbă, prin obiceiuri și prin suferințele îndurate împreună de-a lungul unui șir atât de mare de veacuri, să fie, în sfârșit, reconstituit.

NOTE

1. Timiș pare a fi un toponim cu rădăcini în substratul daco-getic al limbii române, preluat de cuceritorii romani sub forma Tibiscus și nu are nimic de-a face cu vreo căpetenie medievală locală. Termenul se regăsește în derivate și în Moldova: comunele Timișești (jud. Iași și Neamț). Temesvár este un compus cu substantivul város „oraș" din maghiară.

2. Basarab I e menționat pe la 1310 și domnește până în 1352; pe parcursul domniei lui se conturează independența statului Țara Românească; un moment de seamă este victoria de la Posada contra regelui maghiar Carol Robert de Anjou (1330), iar fiul său Nicolae Alexandru (1352-1364) se autointitulează singur stăpânitor al Munteniei și întemeiază Mitropolia de la Curtea de Argeș (1359).

3. Întemeierea Moldovei este realizată de Bogdan I în anul 1359, după ce intră în conflict cu Ludovic I de Anjou, trece în Moldova, unde avea proprietăți întinse și îl detronează, cu sprijinul boierimii autohtone, pe Sas-Vodă, ultimul conducător din familia Drăgoșeștilor, fidelă regilor maghiari.

4. Primul număr al „Gazetei de Transilvania" apare la Brașov, la 12 martie 1838.

5. Un răsunet (Deșteaptă-te, române...) a fost compus în anul 1848 (versuri: Andrei Mureșanu, melodia: Anton Pann)

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval