Un factor important în păstrarea unității poporului român l-a constituit limba. Ea forma icoana vie a originii noastre, și era un mijloc puternic de unitate între românii din toate ținuturile românești. Deși se aflau sub dominații diferite, românii vorbeau aceeași limbă și, cum este știut, limba, prin natura ei, are funcția de a uni. Pentru românii transilvăneni, Biserica Ortodoxă Română a avut un rol deosebit în cultivarea cuvântului, iar cuvântul menținea vie conștiința de neam a românilor din această parte. Cu toate că în cultul Bisericii se folosea limba slavonă, cuvântul lui Dumnezeu se propovăduia în limba română. Predica preotului era în limba credincioșilor, adică în limba română. Dintre mărturiile istorice amintim pe aceea a unui preot sas din Bistrița, care, într-o scrisoare din 1546, adresată prietenului său din Breslau, Ioan Hessus, spunea: „Românii nu citesc epistolele Sfântului Pavel și Evanghelia în limba lor, ci într-o limbă străină (slavonă) pe care n-o înțeleg mirenii, ci le-o explică preotul lor". Ni s-a păstrat, apoi, o predică românească despre Tatăl nostru, copiată la 1619, de preotul Grigorie, din Măhaciu, după una mai veche, din secolul al XV-lea sau al XVI-lea, publicată de B. P. Hașdeu. Acest fapt arată că în biserică se propovăduia Evanghelia în românește. Predica preotului în limba română a avut o însemnătate deosebită în păstrarea limbii și a conștiinței de neam a românilor.
În epoca veche constatăm un moment fericit de convergență între cultura cuvântului predată de preot și cultura orală a românilor. Înainte de a avea o cultură scrisă, românii din Transilvania au avut o cultură a oralității. Datorită acestui fapt, obștea credincioșilor era sensibilă la tot ce i se predica în limba sa, sub formă orală și, astfel, Biserica întreținea limba vie a poporului, care era limba română. Întâlnirea dintre cultura orală și aceea a cuvântului transmis de preot a contribuit la crearea unei strânse legături între norod și Biserica Ortodoxă, care avea să mențină mereu vie conștiința națională a poporului nostru.
Cât de puternică era această conștiință putem constata din faptul că primele texte românești, cunoscute până acum în manuscris, apar în nordul Transilvaniei, în Maramureș, și ele sunt texte religioase, traduceri din Sfânta Scriptură. Codicele Voronețian, Psaltirea Șcheiană, Psaltirea Voronețiană și Psaltirea Hurmuzachi. Nu fără semnificație este faptul că aceste texte, care aveau să constituie începutul scrisului în limba română, apar în Transilvania. Textele maramureșene amintite, care ni s-au păstrat în copiile făcute în secolul XVI, datează de la sfârșitul secolului al XV-lea sau primele două decenii ale secolului al XVI-lea și se datorează unei inițiative interne (a românilor din nordul Transilvaniei), legate de înțelegerea cuvântului biblic în limba română și nu, cum a afirmat vechea istoriografie, influențelor venite dinafară.
