Marea Unire din 1918 și reabilitarea ideii de participare a românilor la decizia politică a țării lor (I)


Categorie: Istoric
|
22-02-2018
Nr: 35
|
Autor: Dr. VASILE LECHINȚAN
|

În anul 1291 este prima, dar și ultima mențiune documentară cunoscută privind participarea românilor, ca români, la Dieta Transilvaniei, ținută atunci la Alba Iulia. De la 1291 (Alba Iulia) până la 1918 (Alba Iulia) trecut-au șase secole și mai bine - 627 de ani - de excludere a românilor de la decizia politică a țării lor. Nu intră în calcul așa-numita Dietă românească a Transilvaniei de la Sibiu, din 1863-1864, deoarece toate deciziile luate atunci au fost anulate prin Dieta din 1865, iar participarea românilor în Parlamentul ungar după 1867 este nereprezentativă după numărul populației românești din Transilvania, datorită celebrei legi electorale ungare, anume croite pentru a împiedica pe români să acceadă democratic la decizia politică a statului. 90 la sută din alegătorii români au fost excluși de la dreptul de vot prin această lege - o spun memorandișii la 1892. Să marcăm, însă, câteva trepte din acele secole întunecate. Sfârșitul secolului al XIII-lea transilvan duce, așadar, la înlăturarea românilor din forul politic numit Dietă.

Secolul următor, al XIV-lea, aduce românilor urgia papei de la Roma, care scria regelui Ungariei, în 1368, să persecute pe schismatici. Nobilii au dreptul paloșului, de a executa pe șerb la liberul lor arbitru. Numeroase spânzurători sunt atestate în satele din Transilvania în acest secol.

În veacul următor, al XV-lea, are loc acel celebru pact numit Unio Trium Nationum, făcut de nobilimea maghiară, de patriciatul săsesc și de fruntașii secuilor împotriva românilor, la 1437.

Un anume jurist Stephanus Werbõczy întocmește, după răscoala lui Gheorghe Doja (Dozsa), în secolul al XVI-lea, celebrul cod juridic civil și penal al Regatului Ungariei, cunoscut sub denumirea de Tripartitum, prin care românii sunt excluși complet - de astă dată de jure - de la viața politică a Transilvaniei.

O lumină s-a ivit meteoric la începutul secolului al XVII-lea pentru românii transilvăneni: apariția lui Mihai Viteazul la cârma Transilvaniei, dar marele domn unificator menține stările de la conducerea Dietei și din marile orașe, inclusiv Clujul, și nu mai are timp pentru a schimba din temelii ordinea medievală stabilită în principat, deși s-a gândit - dacă ar fi să-i dăm crezare cronicarului István Szamosközy (Zamosius) - să lichideze pe toți nobilii maghiari transilvăneni.

La mijlocul aceluiași secol XVII se tipăresc codurile de legi Approbatae Constitutiones, în 1653, unde în titlul al VIII-lea se statuează explicit că „neamul valahilor nu a fost socotit în această țară nici între stări și nici între religii...". Șerbia pentru români ia forme din ce în ce mai crunte. Un document din 1630, din Arhivele Clujene, spune, de exemplu, că nobilul Kekedi Zsigmond l-a legat de roata carului pe iobagul Cocora, din Valea Largă (comitatul Turda, azi jud. Mureș) și atât de tare l-a bătut încât bietul țăran avea corpul „negru ca pământul" și din această cauză a și murit.

La sfârșitul secolului al XVII-lea Imperiul Austriac preia stăpânirea Transilvaniei și printr-o diplomă, împăratul Leopold menține stările medievale ale principatului și românii sunt în continuare excluși de la decizia politică a țării lor, acum sub patronajul imperiului habsburgic.

Această stare este zguduită pentru o clipă, la 1784, de Horia și de răsculații lui, priviți cu simpatie de o Europă uimită, care justifica lupta lor și adora Libertatea, aceasta se întâmpla înaintea Revoluției Franceze de la 1789. Și Horia și oamenii lui cer ca „nobilime să nu mai fie". A curs imediat mult sânge pentru Libertate, și românii nu au uitat aceste jertfe. Tot în secolul al XVIII-lea, românii mai încearcă o dată dobândirea dreptului de a accede la decizia politică a țării lor, de astă dată pașnic, petițional, la 1791, prin acel Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae, înaintat împăratului Leopold al II-lea de liderii intelectuali ai națiunii române din Transilvania: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheși, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para etc, în numele întregii națiunii române (Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae). Apar, așadar, liderii, intelectualii valoroși ai națiunii române, care nu mai sunt dispuși să tolereze o stare politică stabilită de secolele întunecate. Ei cer ca românii să intre ca națiune de drept în viața politică a țării lor, iar „numirile odioase și pline de ocară: tolerați, admiși, nesocotiți între stări, (...) întipărite fără drept și fără lege (pe fruntea națiunii române), acum să fie cu totul îndepărtate, revocate și desființate", iar „la alegerea slujbașilor și deputaților în Dietă... să se procedeze în chip just, în număr proporțional cu această națiune" (D. Prodan). Revendicările erau clare. A fost însă nevoie, nu de alte petiții, ci de Revoluția Română de la 1848-1849, de ridicarea românilor pentru Libertate, pentru că revoluția maghiară avea planuri și mai diabolice prin ramura ei reacționară: să dea drepturi sociale românilor cu condiția ca ei să renunțe la etnia lor. Mai mult chiar, a reînălțat pentru acest scop numeroase spânzurători, ca în Transilvania medievală, spre uimirea poporului român și a lumii civilizate. Au fost mii de jertfe din partea românilor pentru a opri acest plan diabolic. Mai mult, au căzut și jertfe nevinovate și din partea maghiarilor, pentru că moții au aplicat, în câteva localități, din păcate, legea talionului, deoarece atrocitățile gardiștilor maghiari/secui au fost insuportabil de monstruoase. Barițiu a condamnat aplicarea de către români a legii talionului, dar a avertizat că nu trebuie să înfrunți un leu crezând că-i adormit. La adunările de la Blaj s-a strigat într-adevăr, „Vrem să ne unim cu Țara!". Unii cred că aceasta e o afirmație lansată propagandistic de istoriografia comunistă, dar sunt în Arhive documente clare în acest sens, în limba maghiară, redactate de oficiali comitaten și maghiari, în epocă. Poporul român era conștient de această clară - și unică din punct de vedere al justiției istorice - direcție de viitor a țării lor: Unirea cu Țara.

Din păcate, împăratul trădează pe români și încheie alianța cu Ungaria, constituind dualismul austro-ungar, patronând uniunea Transilvaniei cu Ungaria, peste voința românilor transilvăneni, care boicotează după 1867 participarea la viața politică, în semn de protest. Statul ungar urmărea cu obstinație maghiarizarea românilor, dar și a celorlalte etnii nemaghiare. Orice manifestare a vointei naționale a românilor era aspru pedepsită. Zeci de procese politice și de presă au aruncat pe numeroși intelectuali români în temnițele din Vaț (Vacz) și Seghedin, fiind sancționați și cu sume importante de bani. S-a constituit la Cluj, în 1885, cu filiale în toată Transilvania, și societatea de maghiarizare EMKE. Într-un raport al filialei din comuna românească Corbu (azi în jud. Harghita), se comunica centrului de la Cluj că: „De când ne-am înființat noi, niciun cântec românesc nu se mai aude pe uliță".

Românii mai încearcă o mișcare petiționară prin Memorandul de la 1892 (la un secol după Supplex). Ei au spus clar că uniunea Transilvaniei cu Ungaria s-a făcut prin „desconsiderarea fățișă a tuturor drepturilor poporului român ca element care compune în absolută majoritate vechea Transilvanie", iar maghiarii erau „seduși și preocupați de idealuri nerealizabile" și „legile făcute dau drept unei minorități gălăgioase să asuprească majoritatea", românii pierzându-și „încrederea față de regimul maghiar și față de parlamentarismul acestuia". Din nou eșuează calea petiționarismului pașnic.

Eșuează și tratativele româno-maghiare de la sfârșitul Primului Război Mondial, când marele om politic Iuliu Maniu a spus hotărât, pentru totdeauna, celebra sentință, la încheierea tratativelor, în noiembrie 1918: „Despărțire definitivă ".

(va urma)

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval