Vremea bufonilor, între messianismul naţional şi tirania medievală


Categorie: Editorial
|
14-03-2018
Nr: 49
|
Autor: MARIANA CRISTESCU
|

Ne despart câteva ceasuri de 15 martie, când, conform unei tradiţii aprobate şi manifestate în numeroase localităţi transilvănene, comunitatea maghiară din România va sărbători, cu fast, Ziua Mondială a Maghiarimii. Bravo lor, să le fie de bine, la mulţi ani! Numai că, fără a mă erija în postura vreunei prezicătoare în trend (concurenţa e prea mare!), presupun că nici acum nu vom fi scutiţi de ditirambice discursuri iredentiste, de strigături şi mai mult sau mai puţin discrete îmbrânceli, finalul apoteotic constituind, probabil, vreo jalbă în proţap despre milionul de semnături internaţionale necesar acordului UE vizavi de protecţia Budapestei asupra noului şi doritului stătuleţ unguresc din buricul României. Nu de alta, dar fruntaşul pe ramură, preşedintele CNMT, fostul episcop, pseudo-eroul angajat al serviciilor secrete în anii ante şi postrevoluţionari, Tökés Lászlo, a devansat evenimentul, duminică, la Cluj-Napoca, afirmând, cu nedezminţitul său farmec de tomnatic sex-simbol, că, în acest an, „nu numai românii îşi sărbătoresc Centenarul Marii Uniri, ci şi maghiarii îşi vor sărbători anul autodeterminării". Iaca!

Desigur, maghiarii sunt îndreptăţiţi să sărbătorească ziua de 15 martie, deoarece, aşa cum preciza istoricul clujean Vasile Lechinţan, în cadrul unui dialog cu colegul Dan Tănasă, există şi o parte frumoasă a evenimentului: „(…) partea luminoasă a Revoluţiei ungare de la 1848, când la Pesta şi Buda (azi Budapesta, Ungaria), s-a declanşat revoluţia împotriva dominaţiei habsburgice, momentul fiind prielnic urmare revoluţiilor începute deja în Imperiul Austriac. S-au formulat 12 puncte în programul revoluţiei maghiare, printre care libertatea presei, desfiinţarea cenzurii, egalitate în faţa legii în chestiunile civile şi religioase, plata dărilor de toţi deopotrivă, desfiinţarea iobăgiei, deţinuţii politici de stat să fie eliberaţi, puncte de o deosebită importanţă pentru accedere la progres, libertate şi civilizaţie. Din păcate, punctul 12 al programului prevedea uniunea Ardealului cu Ungaria, neţinându-se cont de voinţa românilor majoritari în Transilvania, şi de aici a pornit dezastrul…"

Pentru românii ardeleni, însă, ziua de 15 martie 1848 este însemnată cu negru în memorie. „Înseamnă amintirea unei crunte perioade de teroare care a urmat - afirmă istoricul Vasile Lechinţan -, amintirea războiului civil şi a jertfelor numeroase în populaţia civilă românească: copii de vârste diferite, femei, bătrâni ucişi nevinovaţi, preoţi şi dascăli schingiuiţi, case şi chiar sate întregi incendiate de către gardiştii secui şi maghiari, distrugerea prin incendiere a unei comori uriaşe a românilor, şi anume arhiva Episcopiei Ortodoxe de la Sibiu, amintirea ameninţărilor teroriste ale lui Kossuth adresate românilor care nu i se supun, într-un cuvânt, amintirea terorismului maghiar de atunci. Cuvântul terorism este relevat de documentele de epocă, nu este o asociere hazardată de acum. Şi abia astăzi ne dăm seama, concret, ce s-a-ntâmplat atunci, pentru că anul trecut (2016, n.n.) s-au publicat trei volume şi două studii importante pe tema victimelor româneşti de la 1848-1849, autori şi editori de documente fiind dr. Dumitru Suciu (cu o echipă) de la Cluj-Napoca, dr. Ana Hancu de la Târgu-Mureş, Elena Mihu de la Târgu-Mureş şi eu, Vasile Lechinţan. Documentele sunt cutremurătoare şi iată că abia la 165 de ani de la dezastru sunt publicate şi urmează şi alte volume la care se lucrează în prezent. Trebuie să ştim exact ce s-a-ntâmplat atunci. De aceea românii şi saşii sunt toleranţi în privinţa sărbătoririi de către maghiari a acestei zile de 15 martie, pornind de la partea luminoasă a evenimentului şi consider că şi maghiarii conştienţi îşi asumă cu responsabilitate şi demnitate trecutul istoric netrunchiat, pentru că jertfele pentru libertate umană de atunci să nu fi fost făcute în zadar."

Să vedem, deci, concret, celebra declaraţie duminicală, de la Cluj-Napoca, a europarlamentarului Tökés Lászlo: „Anul acesta este un an însemnat, pentru că nu doar majoritatea românească va sărbători Centenarul Marii Uniri, ci şi Consiliul Naţional Secuiesc (CNS) şi Consiliul Naţional al Maghiarilor din Transilvania (CNMT) îşi vor sărbători anul autodeterminării maghiare, pentru că acum 100 de ani au luat fiinţă CNS şi CNMT. Deci, dacă doriţi, CNS este un succesor al respectivei grupări înfiinţată acum 100 de ani. Aceste consilii au reprezentat un răspuns direct, o reacţie directă faţă de despărţirea Transilvaniei de Ungaria şi de atunci noi reprezentăm cumva o continuitate a ideii de autodeterminare în Transilvania. Iar această continuitate a fost întreruptă doar de dictatura comunistă, timp de 50 de ani". Unde dai şi unde crapă! Potrivit lui Tökés, s-au făcut paşi importanţi în acest an privind autonomia, dar „ar fi catastrofă restructurarea Transilvaniei în mod artificial". „Noi, acum, continuăm această politică de autodeterminare în Transilvania, respingând acuzaţia de separatism care este accentuată de atâtea ori în relaţiile cu noi şi faţă de noi. Comemorarea de ieri, de la Târgu-Mureş a fost şi un fel de protest faţă de proiectul de regionalizare artificială a României. Ar fi o catastrofă restructurarea Transilvaniei în mod artificial şi ar fi cam similară cu planul de sistematizare al lui Ceauşescu, care, de fapt, ar fi distrus Transilvania şi întreaga ţară. Nu am protestat pur şi simplu, ci am dorit să susţinem autonomia teritorială a Ţinutului Secuiesc şi autonomia pe mai multe niveluri a maghiarimii din Transilvania". El a precizat că CNS, CNMT şi PPMT doresc o autonomie completă pentru comunitatea maghiară din Transilvania şi ca UDMR să susţină şi practic, nu doar declarativ, autonomia în Parlament. „Dorim ca UDMR să susţină proiectul de autonomie a Ţinutului Secuiesc depus anul trecut".

Dacă-i ordin, cu plăcere! Nu-mi voi mai risipi energia comentând aberaţiile acestui lider cu idei fixe, duşmănos şi anacronic. Vă propun un  text mult mai interesant despre „Adevărata semnificaţie a zilei de 15 Martie 1848 la români şi maghiari", semnat de Nichifor Crainic.

„În istoria românismului, Avram Iancu, eroul revoluţiei ardelene de la 1848, reprezintă un moment din care putem desprinde două semnificaţii deosebite. Una e o semnificaţie locală, provincială, întrucât revoluţia dezlănţuită de el priveşte soarta fraţilor transilvăneni, în condiţii politice speciale, de fragment etnic gemând sub apăsarea unui neam străin. A doua e semnificaţia naţională, întrucât fapta lui se încorporează în conştiinţa românismului integral şi e primită ca un spor al patrimoniului comun. Aceasta din urmă semnificaţie depăşeşte intenţia eroului nostru, care a vrut să fie numai un revoluţionar ardelean; dar voinţa de viaţă a neamului întreg se regăseşte în el, se recunoaşte în el, îl revendică şi-l venerează ca pe unul din falnicele ei simboluri istorice….

…Anul 1848 e pentru popoarele Europei anul mesianismului naţional. Cuvântul de ordine al revoluţionarilor de pretutindeni e doborârea tiraniei medievale pentru libertatea naţiunilor şi dreptatea socială. Un suflu de vag, dar molipsitor misticism politic investea pe fiecare popor cu o misiune divină şi, pentru a o îndeplini, era nevoie de ruperea lanţurilor robiei în afară şi în lăuntru. După exemplul Parisului de atunci, tineretul generos de pretutindeni se găsea pe baricade. În Moldova, revoluţia se veştejise încă în mugur, iar în Muntenia se prăbuşise sub apăsarea Rusiei reacţionare. Capii instigatori pribegeau acum peste hotare, prin Bucovina austriacă, pe la Braşov sau pe la Brussa turcească. În principatul Ardealului, care atârna direct de Casa habsburgică, lucrurile se înfăţişau într-o învălmăşeală greu de descurcat. Anul revoluţiei surprinsese Ardealul cu trei naţiuni recunoscute ca atare, ungurii, secuii şi saşii, cu o nobilime încărcată de privilegii şi o ţărănime încătuşată în lanţuri. Românii erau excluşi din rândul naţiunilor şi al privilegiilor. Ideea libertăţii naţionale, însă, şi a dreptăţii sociale însufleţea pe toate popoarele principatului, fiecare înţelegând-o în felul lui, toate voind o egală îndreptăţire în viaţa de stat, afară de unguri, bineînţeles. Minoritatea maghiară din Ardeal, în acord revoluţionar cu cei din Ungaria propriu-zisă, voia o revoluţie în favoarea exclusivă a naţiei proprii, cu sacrificarea celorlalte popoare conlocuitoare, dar mai ales a românilor, care alcătuiau şi atunci ca şi acum majoritatea populaţiei. În fruntea mişcării se agita marele demagog paşoptist Ludovic Kossuth, slovac maghiarizat, care, ca orice renegat, covârşea în zel şovin pe orice ungur de baştină. Problema revoluţiei maghiare este următoarea: fiindcă popoarele din Ardeal se frământau pe tema egalei îndreptăţiri, în caz de izbândă, ungurimea, care se menţinea prin privilegii, ar fi rămas o minoritate oarecare, în primejdie să fie înghiţită; se impuneau, deci, două imperative: unul, unirea imediată a Transilvaniei cu Ungaria, al doilea, oprimarea mai departe a naţiunilor ardelene prin autoritatea statului maghiar astfel întregit.

Dar cum principatul Ardealului atârna direct de Casa habsburgică, mişcarea unionistă maghiară devenea totdeodată un război contra Austriei. Judecând după ideologia europeană a revoluţiei de la 1848, ungurii erau pe linia ei, luptând împotriva tiraniei habsburgice şi a privilegiilor medievale legate de ea, dar se situau la antipodul spiritului european, refuzând celorlalte neamuri egala îndreptăţire şi dreptatea socială, în numele cărora luptau. Nu era nici întâia şi nici n-avea să fie ultima oară când acest neam, înfipt în inima Europei din necunoscutul asiatic, se dovedea inadaptabil la ordinea lumii noastre.

La 15 Martie 1848, parlamentul Ungariei votă unirea cu Ardealul. E semnalul revoluţiei lui Avram Iancu.

Procedeul maghiar obişnuit de a hotărî de soarta celui mai numeros şi mai vechi popor al Ardealului fără ca el să fie întrebat, şi aceasta într-o vreme când ideea de libertate umplea văzduhul Europei, înfurie pe Români. Strigătul răsculării îl dădură doi tineri care se aflau la Târgu-Mureş: Avram Iancu şi Aron Pumnul. Ei chemau poporul la o primă adunare în Blaj, la Duminica Tomii, adunare care pregăti legendara demonstraţie a celor 40.000, în ziua de 3/15 Mai, pe Câmpia Libertăţii… Salturile în istorie ale ardelenilor sunt destul de rare, dar, atunci când se produc, valurile veacului urlă în furtună şi apariţiile lor se numesc revoluţia lui Horia sau revoluţia lui Avram Iancu… În ziua Libertăţii, de la Blaj, el (n.a. poporul) apărea brusc şi întreg pe scena istoriei, fiindcă cei patruzeci de mii, iviţi din anonimatul suferinţei milenare, erau rezumatul întregului Ardeal românesc.

Doi bărbaţi s-au impus atunci mulţimii în fierbere. Simion Bărnuţiu, în pelerina lui romantică de student tomnatic, reprezenta doctrina vremii, cerând în numele ei dreptul poporului ardelean de a-şi făuri singur istoria. Avram Iancu, tânărul avocat care dăduse semnalul mişcării, nu venea să demonstreze şi să ceară nimic, fiindcă el era însăşi voinţa şi hotărârea Ardealului de a face istorie românească.

Avea numai 24 de ani şi cobora din munţii lui Horia. Era înalt şi ochenat, de o frumuseţe răpitoare dacă n-ar fi fost oarecum înăsprită de grava seriozitate a cugetului. Bărnuţiu aducea în pelerină argumente juridice; el purta pistoale în chimirul care îi strângea cămaşa moţească. Vorbea rar, dar când deschidea gura, din toată fiinţa lui emana o putere magică, nefirească, de care nici el nu-şi dădea seama de unde vine. Contimporanii spun că avea un temperament vijelios, pe care, totuşi, ştia să-l strunească în frâna minţii. La studii, în şcolile ungureşti, se remarcase printr-o inteligenţă eminentă. Avea tot ce trebuie pentru a domina; frumuseţe de Făt-Frumos pe gustul românesc, care fermeca mulţimile, şi energie gravă în glas şi-n gest pentru a se face ascultat. Un asemenea exemplar nimbat de geniul rasei, … nu devine căpetenie prin deliberare şi prin vot; instinctul gloatelor îl simte fulgerător şi i se supune cu voluptatea înnăscută în firea oamenilor de a se preda unei voinţe superioare să facă din ei orice-ar crede de cuviinţă. Puterea de fascinaţie a lui Avram Iancu sporea înmiit la gândul că el întrupează marea răzbunare a unui neam ţinut în veacuri în subteranele pline de caznă ale istoriei... Iancu e cel care a vărsat în sufletul Ardealului conştiinţa de stăpâni din neamul împărătesc, care a strălucit odinioară în Dacia… Avram Iancu e chipul spiritual al mândrului şi îndureratului Ardeal…".

Cam atât, deocamdată. Doamne, ocroteşte-i pe români!

(Surse: Nichifor Crainic, „Puncte cardinale în haos", Editura Timpul, Iaşi, Wikipedia, Agerpres)

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval