Puţină lume a aflat că data de 1 aprilie a fost instituită, prin Legea 68 din 10 mai 2011, ca fiind „Ziua naţională de cinstire a memoriei românilor - victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie".
Şi mai puţină lume ştie de ce a fost aleasă data de 1 aprilie pentru această comemorare: la 1 aprilie 1941, în Duminica de Paşti, la Fântâna Albă din nordul Bucovinei ocupate de URSS, la circa 3 km de noua graniţă a României stabilită prin Pactul Ribbentrop-Molotov, peste 3.000 de români, locuitori ai satelor de pe valea Siretului, care se îndreptau cu un steag alb, cu prapori şi icoane spre noile graniţe ale ţării pentru a se refugia paşnic din teritoriul ocupat de Uniunea Sovietică, au fost ucişi de către grănicerii sovietici care au organizat pe drum o veritabilă „capană a morţii". Românii fost seceraţi cu mitralierele, supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerie şi spintecaţi cu săbiile, alţii au fost omorâţi cu lovituri de hârleţ sau au fost îngropaţi de vii în gropile comune dinainte săpate. Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi, până toţi şi-au dat duhul. Acestă crimă oribilă a rămas în conştiinţe şi, deocamdată prea puţin în cărţile de istorie, sub numele de „Masacrul de la Fântâna Albă". Nici până astăzi Moscova nu recunoaşte acest eveniment, iar autorităţile statului ucrainean au permis abia din anul 2000 oficierea slujbelor de pomenire la faţa locului.
Puţinii care au reuşit să scape cu viaţă din „capcana morţii" şi au încercat să fugă au fost arestaţi de NKVD şi, după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din orăşelul Adâncata şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var. Cei care au căzut muribunzi şi şi-au revenit au transmis în secret urmaşilor povestea masacrului ce a fost dezvăluită public doar în zilele noastre. După acest măcel, teroarea comunistă a continuat. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Au supravieţuit puţini. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor şi asasinatelor, populaţia românească a regiunii Cernăuţi a scăzut cu 75.000 de persoane între recensământul românesc din 1930 şi primul recensământ Sovietic în 1959. S-a demonstrat, mai târziu, că aceste persecuţii au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populaţiei româneşti, plănuit şi executat de regimul sovietic.
Dintr-o populaţie de 3.776.000 de locuitori (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de URSS, 2.078.000 (55%) erau etnici români în Bucovina de Nord. Ocupaţia sovietică a inaugurat o politică antiromânească în Bucovina de nord, dar şi în Basarabia, care a ţintit atât grupul majoritar românesc, dar şi pe toţi reprezentanţii de frunte ai societăţii civile şi ai clasei politice pre-sovietice fără deosebire de naţionalitate. Între 1940 şi 1941, aproximativ 300.000 de români au fost persecutaţi, condamnaţi la muncă silnică în gulaguri sau au fost deportaţi împreună cu familiile lor. Dintre aceştia, 57.000 au fost ucişi, în acest număr nefiind incluşi cei care au pierit în gulag. Aceste politici au fost reluate şi în perioada 1944-1956.
După unele surse, pe toată durata de existenţă a URSS-ului, aproximativ 2.344.000 de persoane originare din Basarabia, Bucovina de nord şi RSSA Moldovenească au fost victime ale arestărilor, persecuţiilor politice, deportărilor, condamnărilor la muncă silnică, 703.000 dintre ei pierind. Ultimele cifre includ şi cele 298.500 de victime ale foametei din perioada 1946-1947 şi cei aproximativ 100.000 de prizonieri de război români de origine basarabeană şi bucovineană, care au murit în lagăre. Nu îi socotim aici şi pe cei ce au pierit pe front în timpul războiului.
Ca urmare a crimelor, deportărilor şi a persecuţiilor sovietice, a emigrării unei părţi a românilor, germanilor, polonezilor şi evreilor, populaţia locală a scăzut dramatic. Imediat după război, Stalin a declanşat o colonizare de proporţii şi o rusificare a ceea ce erau acum Regiunea Cernăuţi, RSS Moldovenească şi Sudul Basarabiei (Bugeac). Numeroşi ruşi şi ucrainieni, dar şi alte mici grupuri etnice, au migrat din restul Uniunii Sovietice în Basarabia şi Bucovina de nord, aproape în exclusivitate în oraşe, pentru a reface economia devastată de război, a repopula regiunea, cu rezultatul imediat al schimbării compoziţiei etnice zonale. Conform statisticilor oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni s-au stabilit în Moldova sovietică. Politicile de deportare şi de colonizare au fost duse în paralel cu politicile de deznaţionalizare a românilor prin rusificare sau „moldovenizare" (conform teoriei sovietice că moldovenii nu sunt români). Peste acestea amintim şi emigrările ce au avut loc după destrămarea URSS, în 1991. Drept urmare, procentul etnic majoritar românesc a fost puternic redus în actuala Republică Moldova, românii au ajuns minoritari în Bucovina de nord şi aproape nesemnificativi (15%) în sudul Basarabiei (Bugeac). Chiar şi aşa, conştiinţa românească este regăsită de tot mai mulţi oameni, iar reunirea cu România este cerută tot mai hotărăt.
După ce, pe 24, 25, 27 martie 2018, membrii Noii Drepte din România şi Republica Moldova au aniversat, la Chişinău şi în alte localităţi de pe ambele maluri ale Prutului, 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, vom comemora astăzi, pentru al şaselea an consecutiv, şi masacrul de la Fântâna Albă, din ziua de 1 aprilie, la Monumentele foştilor deţinuţi politici, deportaţilor în URSS şi victimelor comunismului de pe întreg cuprinsul Ţării, unde vom depune candele şi vom rostit rugăciuni în memoria tuturor victimelor comunismului. Dacă autorităţile locale ignoră acest eveniment, Noua Dreaptă nu-i uită pe martirii români şi consideră că cea mai importantă reparaţie a nedreptăţilor Holocaustului Roşu se va realiza doar prin lichidarea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov (pact încheiat între două regimuri politice condamnate de istorie şi, în multe părţi ale lumii, inclusiv de lege) prin reunificarea celor două state româneşti, România şi Republica Moldova, şi readucerea, pe cale paşnică, în graniţele Statului Român a nordului Bucovinei şi sudului Basarabiei, a ţinuturilor Herţa, Hotin şi a Insulei Şerpilor. Toate acestea cu respectarea drepturilor şi cointeresarea în acest proiect comun a tuturor grupurilor etnice minoritare care trăiesc acum pe aceste vechi pământuri româneşti, urmaşii acelora pe care agitaţia istoriei i-a adus pe pământurile noastre şi care nu au nicio vină că s-au născut aici. Astfel se poate realiza un viitor prosper într-o Nouă Românie din viitoarea Europă a naţiunilor europene, unde şovinismele specifice secolului XIX nu-şi mai au locul.
