Motto: „Ţinta noastră socotesc că nu poate fi alta decât unitatea naţională a românilor. Unitate mai întâi în idei şi simţăminte, care să aducă cu vremea unitatea politică". (Nicolae Bălcescu)
Deunăzi, un prieten medic din Capitală mi-a transmis, cu întârziere, din păcate, o informaţie circumscrisă unui eveniment important: a 6-a ediţie a Congresului Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila" Bucureşti, care se va desfăşura în zilele de 7-9 iunie a.c., în Palatul Parlamentului. Informaţia în sine era legată de termenul de predare a lucrărilor originale (până la 1 aprilie). Presupun că autorii interesaţi au aflat la vreme. În fine, fapt este că mi-am amintit, cu acest prilej, povestirile încărcate de emoţie şi admiraţie ale unui bunic al meu, medic militar la vremea tinereţii sale, despre personalitatea lui Carol Davila, al cărui nume stă glorios pe frontispiciul Universităţii din Capitală. Şi… pentru că nimic nu e întâmplător, am constatat că duminică, 8 aprilie, de Sfintele Paşti, s-au împlinit 190 de ani de la naşterea sa, în 1828 (după unele documente, după altele în 1832), la Avilla, un sătuc sicilian de lângă Palermo.
Biografia lui Carol Davila este interesantă, ca şi originea sa, care stă sub semnul întrebărilor, în şoaptă, ale vremii. Cunoscut este faptul că deşi mama sa, contesa Marie d'Agoult, era căsătorită cu nobilul colonel francez Jean d'Agoult, copilul care avea să devină o emblemă a medicinii româneşti a rezultat din relaţia pasională a contesei cu fermecătorul compozitor Franz Liszt. „Gura lumii doar pământul o astupă" şi, indiferent cum ar fi, aspectul nu devine relevant decât, poate, sub aspectul moştenirii şi al memoriei genetice. Geniul lui Franz Liszt încă nu l-a contestat nimeni. Nici pe al lui Carol Davila. Fiecare pe palierul său!
Cert este faptul că pruncul „din flori" s-a născut departe de bârfele societăţii pariziene, cum spuneam, în Italia, la Avilla, fiind imediat încredinţat spre creştere familiei locale a unui doctor, care l-a şi botezat, dându-i numele de Carlo Antonio Francesco d'Avila, şi i-a insuflat pasiunea pentru medicină.
În mod firesc, primii ani de şcoală i-a urmat în sat, dar în anii de liceu şi în cei universitari îl aflăm deja în Franţa, inclusiv ca student al Facultăţii de Medicină din Angers, un fermecător oraş normand pe care am avut plăcerea de a-l vizita şi eu, fugitiv.
Dar să ne întoarcem privirea către ţară, să vedem ce se întâmpla, în vremea asta, la Bucureşti, în Principatul Ţării Româneşti, unde era domnitor Barbu Ştirbei. Descendent direct al lui Constantin Brâncoveanu, Barbu Ştirbei era fratele domnului Gheorghe Bibescu, fiul lui Dimitrie Bibescu şi al Ecaterinei Văcărescu, dar, adoptat de unchiul său - marele vornic Barbu Ştirbey, a fost obligat să-i poarte şi să-i ducă mai departe numele.
Minte luminată, studiază Istoria şi Ştiinţele de stat la Paris (între 1817-1821, în 1919 fiind iniţiat într-o lojă masonică), devenind, sub domnia lui Alexandru Ghica, director al vistieriei, pentru ca, între 1829 şi 1847, să ocupe alte funcţii importante în administraţia publică: ministru de Interne, de Culte, de Justiţie etc., şi secretarul comisiei de redactare a Regulamentului Organic.
Aici iar avem un episod interesant, care merită consemnat, fiindcă vorbim mult despre Centenarul Unirii de la 1918, uitând adesea că ea a fost dorită şi pregătită, spiritual şi faptic, de mai multe generaţii de unionişti.
Barbu Ştirbei, nobil Bibescu, a fost un domnitor „prudent, activ şi bun organizator. Greutăţile pe care le-a avut de înfruntat, erau: întreţinerea armatei de ocupaţie ruso-turce (sarcină rămasă şi după Convenţia de la Balta Liman, în Turcia, din 1849) şi să facă faţă puterii exagerate a comisarilor extraordinari. Abia în 1851, după ce ţara se înglodase în datorii grele, a putut să obţină retragerea ocupanţilor. Prin economii şi controlul sever al cheltuielilor, a reuşit să scadă două treimi din datoriile ţării şi a găsit timp şi mijloacele necesare chiar şi pentru activităţi constructive. A ridicat Teatrul din Bucureşti, a redeschis şcolile închise pe timpul Revoluţiei de la 1848, a îmbunătăţit dispoziţiile Regulamentului Organic cu privire la ţărani."
Barbu Ştirbei era unionist. Din păcate, din cauza noii ocupaţii ruseşti (octombrie 1853), e nevoit să se retragă la Viena, împreună cu domnul Moldovei, Grigore Alexandru Ghica, de unde, un an mai târziu, vor fi rechemaţi amândoi să domnească sub ocupaţie austriacă. Neavând deplină libertate de a acţiona sub tutelă străină, au fost obligaţi să accepte decizii controversate, cum ar fi neprimirea emigranţilor revoluţionari în ţară (paşoptiştii noştri, inclusiv Nicolae Bălcescu).
„Cum ruşii au pierdut războiul Crimeei (1854-1856), Congresul de la Paris (1856) a luat protectoratul pe care îl aveau asupra Principatelor Române, prin care, pe lângă primirea Basarabiei de Sud, obţinuseră şi dreptul de a se pronunţa asupra soartei lor. Imperiul Otoman, care era invitat să convoace adunări în ambele principate sub numele de Divanuri ad-hoc, nu le-a mai prelungit domnia celor doi principi (care erau numiţi pe o perioadă de şapte ani, iar termenul expira chiar în 1856), aceştia fiind adepţi ai Unirii celor două Principate. În locul lor au fost numiţi caimacami care să prezideze hotărârile poporului."
Aşa-i când istoria se scrie cu pana ocupantului!
Barbu Ştirbei moare la 13 aprilie 1869, la Nisa (Franţa), iar Grigore Alexandru Ghica, domnitorul moldovean care i-a dezrobit pe ţigani şi a încurajat Unirea Principatelor Române, exilat la Paris şi atacat de duşmanii politici cu zvonuri false, intră în depresie şi se sinucide, împuşcându-se în cap, la vârsta de 50 de ani, în 1857.
Dar să ne întoarcem la temă! Este de presupus că Barbu Ştirbei şi Carol Davila s-au cunoscut în timpul studenţiei lor pariziene. Cert este că, imediat după ce termină studiile medicale la Angers, în 1849, la 21 de ani, tânărul Davila citeşte (n-aş crede că „absolut întâmplător" - cum spun unele surse) anunţul prin care domnitorul român Barbu Ştirbei solicita angajarea prin contract a unui medic care să organizeze şi să conducă Serviciul Sanitar al Armatei din Ţara Românească.
(Ne reamintim că armata în discuţie era nu doar cea românească, ci, mai ales, armata de ocupaţie ruso-turcă!)
Carol Davila semnează acest contract şi porneşte spre Ţara Românească în 1852. „Numit medic al oştirii, începe prin a reorganiza, în 1854, Spitalul Oştirii, care funcţiona în fosta Mănăstire «Mihai Vodă» din Bucureşti. În 4 decembrie 1855 înfiinţează Şcoala de Mică chirurgie, iar în cadrul acestei şcoli organizează un Muzeu de anatomie şi o Bibliotecă medicală, şcoală care în 1857 devine Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie, care, zece ani mai târziu, avea să devină Facultatea de Medicină, Chirurgie şi Farmacie.
În timpul Războiului de Independenţă din 1877, conduce Serviciul sanitar al Armatei aflându-se pe linia de foc, alături de brancardierii săi.
La Facultatea de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, cea dintâi asemenea facultate de pe meleagurile noastre, Davila este director şi totodată profesor de clinică medicală. Pe tărâm ştiinţific, participă la înfiinţarea Societăţii Medicale, eveniment care a avut loc în anul 1857 şi care coincide cu înfiinţarea Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie, actuala Facultate de Medicină din Bucureşti care îi poartă numele. Tot lui i se datorează înfiinţarea, în anul 1865, a Societăţii Ştiinţelor Naturale, iar în 1876 a Societăţii de Cruce Roşie din Ţara Românească.
În 1855 a deschis un curs de chimie experimentală la Liceul «Sf. Sava», curs gratuit, care a durat doi ani."
Medicul francez Carol Davila, fiul contesei Marie D'Agoult şi al lui Franz Liszt, născut în Sicilia, şcolit în Franţa şi Germania, cetăţean şi academician român (post mortem), s-a înăţat la cer în ziua de 24 august 1884, în Bucureşti, după o viaţă dăruită până la ultima fibră poporului român. Cum spuneam, citând un clasic, „viaţa bate filmul".
„Ca să fii român, trebuie să poţi", scria Grigore Vieru, Orpheul de la Pererita, de peste Prut.
„Unde sunt cei care nu mai sunt?"
