Ungaria lui Viktor Orban, în război cu pacea Europei


Categorie: Editorial
|
12-04-2018
Nr: 68
|
Autor: IOAN CISMAȘ
|

Ungaria, alături de Germania şi Rusia sunt considerate, prin parcursul lor istoric, cele mai agresive state ale Europei. Dacă acum Germania s-a potolit, cele două state rămase în tandem duc mai departe, cu îndrăzneală, fanionul acestui flagel, cu toate că riscul este enorm. Şi, cum această frăţietate poate fi asemănată cu raportul dintre un cal şi un pui, nu este deloc exclus ca ambiţioasa Ungarie să constituie, ca şi în alte dăţi, scânteia care declanşează o nouă vâlvătaie pe care, după cele două triste experienţe (1914-1918) şi (1940-1945), nicio ţară şi niciun politician de anvergură responsabil nu poate să şi-o asume, ea fiind similară cu distrugerea Planetei.

Domnul Viktor Orban, care mai zilele trecute a câştigat pentru a treia oară alegerile parlamentare în Ungaria, prin formaţiunea sa FIDESZ, menţinându-şi astfel poziţia întâi de decident al politicii de agresiune, crede, ca şi înaintaşii săi, dintotdeauna, în propria putere de a tulbura liniştea şi pacea Europei, şi chiar a lumii, punând prin propriile ambiţii imperialiste, poporul ungar, în poziţia de detunător al acestora.

De altfel, de când au venit în Europa, la 896, ungurii au jucat de-a lungul veacurilor, de nenumărate ori, cartea aceasta a riscului suprem, cum au făcut-o de fapt, şi înainte de acest moment. Prin firea lor de luptători nomazi n-au stat deloc locului, şi după o scurtă perioadă de refacere (36 de ani), în urma conflictului cu bulgarii din Câmpia Atelcuz, de la 896, unde au suferit pierderi enorme, motiv care i-au obligat s-o ia din loc de acolo, au trecut prin foc şi sabie întreaga Europă, învingându-i pe franci şi almani, ajungând la 932 până la Atlantic şi revenind la matcă prin nordul Italiei. Acesta a fost ultimul lor mare succes, întrucât europenii şi-au adaptat tehnica militară peste nivelul deţinut de aceştia, punându-se într-o poziţie avantajoasă în raport cu ungurii. Din acest moment, ei înregistrează numai insuccese: la 938 în Saxonia, la 944 în Carinthia (sudul Austriei), în 955 la Ausburg (Germania), şi între 958-968, în expediţiile spre Bizanţ. Această acumulare de insuccese i-a adus pe unguri în pragul dispariţiei, după modelul hunilor. Minunea cea mare a fost mâna întinsă de statul papal, prin încreştinare, la 1001, sub Ştefan cel Sfânt, ajutor acordat cu condiţia de a aduce la vechea credinţă catolică, toate popoarele din Bazinul Carpatic, ortodoxizaţi de bulgari, cu două secole înainte. Este vorba de români, sârbi, slovaci, sloveni, pe care au reuşit să-i cucerească în primele secole ale noului mileniu, fără însă, să-i şi convertească religios, „spaţiul cucerit rămânând în custodia lor, aproape un mileniu, până la destrămarea Imperiului austro-ungar în urma Primului Război Mondial (1914- 1918).

Numai că, Ungaria, devenită astfel imperiu, cu apogeu pe vremea românilor, Iancu de Hunedoara şi, mai ales, a lui Matei Corvin (1458-1490), n-a fost atât de fericită în intervalul acesta de peste 800 de ani, când, într-un fel sau altul, a ţinut sub cizma ei atâtea naţiuni. Peste ei au venit fraţii lor de sânge, turcii, care, la 1526, i-au desfiinţat ca stat, preţ de 174 de ani, până la 1699, când au fost eliberaţi de austrieci, dar nu pentru a fi din nou pe propriile picioare, ca pe vremea lui Matei Corvin, ci intrând astfel în componenţa Imperiului Habsburgic, ca toate celelalte provincii, inclusiv Transilvania, şi care a durat ( cu un grad de libertate mai mare de la 1867), până în noiembrie 1918. Este vorba de alţi 220 de ani, care, adunaţi la cei 174, înseamnă aproape patru secole de obedienţă. Cu alte cuvinte, ungurii n-au putut să-şi facă jocul în istorie la acea vreme, până la capăt, dar n-au încetat niciun moment să lupte pentru crezul lor hungarist, care înseamnă supremaţie în faţa celorlalţi.

Unii istorici sunt chiar de părere că ungurii sunt principalii autori ai propriei lor căderi consfinţite prin Tratatul de la Trianon, de la 4 iunie 1920, că deznodământul marcat de Primul Război Mondial putea fi amânat încă multă vreme, dacă el n-ar fi fost grăbit de nerăbdarea clasei politica maghiare, mai ales de după 1867, când au pus stăpânire pe partea sud-estică a Imperiului habsburgic, (Cislethania), de a asimila în modul cel mai brutal toate naţionalităţile de sub stăpânirea lor, pentru o Ungarie a ungurilor, pe teritoriul căreia să răsune ecoul unei singure limbi, limba maghiară.

Proaspătul ales, Viktor Orban şi-a fundamentat retorica electorală pe aceste plusuri şi minusuri medievale, conchizând că, pedalând astfel, va intra mai bine în graţiile electoratului său de bază, prezentând cu obstinaţie partea plină a paharului istoriei neamului său, făcându-l să creadă că ceea ce nu s-a putut atunci, este posibil acum, şi doar cu el în frunte. Populismul său a ţinut mai ales pentru partea neinstruită a maghiarilor din ţară şi pentru cei din afara graniţelor, dintre care cei mai numeroşi sunt maghiarii din România. Se apreciază, conform Biroului Electoral Central Ungar, că din cei peste un milion de unguri care au primit dubla cetăţenie din 2010 încoace, 350.000-400.000 sunt de-ai noştri, ceea ce înseamnă că aceştia au pus umărul serios la succesul FIDESZ , la recentele alegeri, motiv care, după declaraţiile pe această temă, îl face mândru pe Kelemen Hunor.

Sprijinul neprecupeţit de anul acesta în alegeri al maghiarilor din România îi va deschide tupeistului Viktor Orban o şi mai largă poartă pentru a se amesteca şi mai mult în treburile interne ale ţării noastre, îndeosebi ale Ardealului, căruia de mult i-a prezis un viitor maghiar, chiar de pe teritoriul românesc. Lucrul acesta îl va face mai ales acum, imediat, şi pe parcursul întregului an, pentru a demonstra Europei şi lumii, chiar de anul Centenarului, şi în ciuda oricărei evidenţe, că „Transilvania este pământ unguresc". Iar dacă generaţia lumii de acum un secol nu i-au crezut pe propagandiştii iredentişti ai vremii, de ce n-ar face-o actuala generaţie, pentru că România a devenit de mult timp un „sat fără câini". Aceasta, întrucât cu totul altele sunt priorităţile clasei noastre politice, a celor de la guvernare, a liderilor acestora, ai căror ochi sunt aţintiţi mai mult asupra junei cu care tomnaticul El lider maximo, Liviu Dragnea, vrea să se însoare.

Mergând pe urmele primului ministru Tisza Istvan, de acum mai bine de o sută de ani, care în plin război, în 1915, în urma victoriilor vremelnice de pe front ale Puterilor Centrale, din care Ungaria făcea parte, întrezărea deja marele rol civilizator pe care aceasta îl va avea în viitoarea Europă ( fapt ce, din fericire, nu s-a întâmplat), precum şi ale amiralului Horthy Miklos, Viktor Orban, plusează şi el amintind că „Ungaria este suficient de puternică să-şi asume răspundere pentru maghiarii din Transilvania, cât şi pentru ceilalţi din întreg Bazinul Carpatic". Având în vedere că grosul diasporei maghiare se află în Transilvania, este limpede că marea bătălie pentru recuperarea, chiar şi simbolică a Ungariei Mari, se va da în România, pe pământ transilvan, unde statul român asigură, prin instituţiile sale centrale şi locale: Parlament, Guvern, consilii judeţene, consilii locale, primari (de un indiferentism ieşit din comun, aşa cum este şi cazul multor localităţi din judeţul Mureş, şi în special al municipiului reşedinţă de judeţ), câmp larg de extindere a bilingvismului, de trimitere în derizoriu a limbii române, de înfiriparea de instituţii ale separatismului, exact ceea ce doreşte domnul Viktor Orban, pentru ca desăvârşirea operei sale să-i fie mai uşoară.

Aşadar, viitorul care ne aşteaptă, „chiar dacă nu va fi maghiar" va fi unul sumbru pentru naţiunea română, care cu toate că acum o sută de ani a făcut adevărate minuni, dă dovadă de o inconştienţă rară, ignorând pericolele care ne pândesc. Suntem atacaţi puternic nu numai din est, dar şi din vest, iar lucrul cel mai periculos este că, aceste două forţe oculte, Orban-Putin, cooperează eficient şi contra noastră chiar în văzul lumii, fără ca noi să ridicăm măcar un deget, fără să ne pese cum ne fuge pământul de sub picioare.

Văzând despre ce este vorba, să nu uităm de vina societăţii civile româneşti, cea care, în fapt, va suporta costurile acestei atitudini de „no combat" a organismelor de care vorbeam, care , aflată şi ea într-o stare letargică, întârzie să pună presiune pe cei care au în sarcină, apărarea demnităţii naţiunii şi a securităţii ţării. Aşa cum Constituţia le-o cere, dar nu o fac din foarte multe motive, şi în primul rând pentru faptul că nu le pasă de această Ţară, care este a lor doar în măsura în care ea şi noi, cei mulţi, îmbrăcăm rolul unei profitabile vaci de muls.

 

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval