Precedentele, conform scenariilor comuniste dinaintea masacrului, în viziunea scriitorului Vasile Leviţchi din Carapaciu, el însuşi participant la acel marş din 1 aprilie 1941, într-o sinteză privind motivarea hotărârii românilor de pe Valea Siretului Mic şi a Siretului Mare, de a emigra, cu orice preţ, în România. Şirul nemulţumirilor populaţiei româneşti s-a acumulat, treptat, asemenea rostogolirii unui bulgăr de zăpadă, şi a dus la declanşarea dramei de la Fântâna Albă, în acea zi de întâi aprilie 1941.
Aşadar, argumentele: „Spaima faţă de noile orânduieli, apariţia, în prim-plan, a unor elemente declasate, a unor indivizi compromişi prin lene, beţii şi ticăloşii (…) arestările, aproape zilnice, cauzate de delatori bucuroşi să se răzbune pe vecini sau chiar să le ia bunurile. Dispăreau ţărani de rând, fără avere şi fără vreo vină, necăjiţi în majoritatea lor (…) S-au ivit turnătorii, delatorii de ocazie, bucuroşi să se poată răfui pentru vechi vrăjmăşii (…) Abuzurile se înmulţeau, starea de nesiguranţă creştea (…) Ticăloşia se întrona, cinstea rămânea de domeniul trecutului."
O altă mărturisire rămâne posterităţii: cea lăsată, drept mărturie, a situaţiei de atunci, cea făcută de Furnica Lazăr, în anul 1989: „Circulau zvonuri că va veni vremea că toată lumea va mânca la cazan, bisericile vor fi transformate în grajduri, femeile vor deveni un bun comun, românii vor fi deportaţi în Siberia. Propaganda privind colectivizarea agriculturii, ştirile alarmante privind deportarea celor 300 de femei cu copii din satele Crasna şi Ciudei, ai căror soţi se aflau în România. Teroarea şi minciuna, cultivate de noile autorităţi, funcţionarea defectuoasă şi cu intermitenţe a birourilor de emigrare în România, reactivate, doar formal, după 15 februarie 1941. Vestea redeschiderii lor, în capitalele de raion - susţine Furnica Lazăr - a produs agitaţie în rândul locuitorilor români, care au ajuns la concluzia că singura salvare pentru ei o constituie emigrarea în Patria-Mamă, România."
De reţinut că „marşul românilor din raionul Adâncata (Hliboca), de la 1 aprilie 1941, a fost precedat de unul de mai mică amploare, petrecut în oraşul Storojineţ, la 26 martie din acelaşi an."
În acea lună martie, mii de ţărani români au venit la Storojineţ, ca să se convingă dacă cererile lor au fost primite. Însă, autorităţile sovietice, speriate de amploarea cererilor de emigrare, au refuzat să mai primească, în continuare, cereri. Refuzul i-a îndârjit pe români, aşa că, la 26 martie 1941, mii de ţărani au insistat să depună la NKVD acele cereri de emigrare. Ţăranii au blocat curtea prefecturii şi străzile din jur. Soseşte, la chemarea autorităţilor locale, Vasile Luca (deputat în Sovietul Suprem şi viceprimar al Cernăuţilor), pentru a potoli mulţimea, îşi încheia astfel discursul: „Plecarea în România a fost un zvon lansat de elemente duşmănoase URSS, care urmăresc să îi facă pe ţăranii bucovineni «cerşetori şi slugi la boierii din România.»" Huiduieli. Un grup de femei îi arată obrazul, strigându-i: „Vă lăsăm casele, vitele şi ţarina, ca să fie ale voastre! Numai daţi-ne drumul să plecăm în România! (…) Ajunge! Suntem sătui de minciunile comuniştilor. Noi vrem să plecăm în România!". În aceste huiduieli, protejat de garda de soldaţi, Vasile Luca s-a urcat în maşină şi a plecat.
Încep alte minciuni! Un funcţionar de la raion, sfătuit, bineînţeles, declară mulţimii că „s-a revenit asupra măsurii iniţiale, iar cererile lor se primesc la primărie (soviet)." Însă, acolo ajungând, „mulţimea constată că accesul era blocat de un grup de soldaţi înarmaţi."
Numai că şi răbdarea românului are o limită. Adunaţi în faţa celor două biserici, ţăranii din jurul oraşului Storojineţ, din Ropcea, Ciudei, Budeni, Pătrăuţii de Sus etc., au hotărât ca, săptămâna următoare, la 1 aprilie, să facă o procesiune cu cruci, icoane şi cu prapuri de la biserică, cu care să treacă în România, după ce acelor cereri de emigrare nu li s-a dat niciun răspuns. În plus, cineva, „intenţionat, a lansat zvonul că, între 1 şi 10 aprilie 1941, graniţa sovieto-română, abia trasată, conform pactului Ribbentrop-Molotov, este deschisă."
La 1 aprilie, dimineaţa, în conformitate cu înţelegerea din ziua precedentă, Vasile Slanina „a sunat, pe ascuns, cu trompeta, de pe dealul de la biserică, dând semnalul de adunare pentru cei din Cupcea şi Corceşti. Se adunaseră cam 1.000 de oameni, într-o jumătate de oră: bărbaţi, femei şi copii (…) În traistele lor îşi luaseră câte ceva de mâncare şi unele lucruri de îmbrăcăminte strict necesare. Soseşte, la ora 8, coloana din Pătrăuţii de Jos. „Un bust al lui Lenin, din faţa şcolii şi a primăriei, este zdrobit."
Numărul românilor, estimat de Furnica Lazăr şi Vasile Slanina, plecaţi încolonaţi spre frontieră, se ridica la 3.000-4.000 de persoane. Comanda e luată de Costea Gavriloaie, purtând un brâu Tricolor, care le-a strigat celor adunaţi: „Oameni buni! Mergem la raion pentru a obţine dezlegare, pentru a trece în România!".
Ora 10.30. Coloana ajunge la Suceveni. Din biserica din Suceveni au fost luate trei cruci. Pe una din ele „a fost legat un ştergar alb, semn că marşul se desfăşoară paşnic." Înainte de a se îndrepta spre Hliboca, mulţimea a îngenuncheat, iar ţăranul Vasile Timiş a rostit, cu glas tare, rugăciunea repetată de toţi cei prezenţi. Cei din coloană mai cer, o dată, autorităţilor raionale, să le permită să emigreze în România.
În lipsa răspunsului aşteptat de la autorităţi, profund nemulţumiţi, ţăranii declară, prin mii de glasuri, că se vor duce direct la frontieră, aflată la trei kilometri, pentru a trece în România. Unul din ofiţerii sovietici, rămas fără argumente, le-a spus, bineînţeles, ironic: „Mergeţi! Mergeţi!". Mulţimea înţelegând şi interpretând cuvintele lui, ca un semn de aprobare, a izbucnit în urale. După ce a îngenuncheat şi a rostit o rugăciune, cu cântece patriotice româneşti, coloana s-a îndreptat spre graniţa de la Fântâna Albă.
Începutul dramei, al masacrului. „Apropiindu-se coloana de poiana Varniţa - declară Furnica Lazăr -, grănicerii călări au tras câteva focuri de armă. Imediat ce au ieşit din poiana Varniţa, mulţimea şi-a dat seama că au în faţă o unitate de grăniceri, aşteptându-i, în tranşee, cu armamentul automat în poziţie de tragere. Un ofiţer face semn mulţimii să se oprească. Însă, coloana îşi continuă marşul. Răsună o rafală de mitralieră, de avertisment. Coloana iuţeşte pasul, răsfirându-se spre marginea poienii. Urmează a doua rafală de mitralieră, de avertisment, lovind crucea purtată şi crengile copacilor din jur. Panică. Confuzie. Cineva strigă: „Înainte, fraţilor! Nu au voie să tragă în noi!". Mulţimea se ridică, făcând câţiva paşi înainte. O serie lungă de mitralieră loveşte, în plin, mulţimea. Strigăte de durere, îngrozitoare. Ţăcănit de mitralieră, reverberat în ecoul pădurii din jur. Unii, sub arsura glonţului, au murit pe loc. Cei rămaşi vii, ca şi cei răniţi mai uşor, căutau să scape, fugind în pădurea salvatoare. Numai că, şi acolo, îi aştepta vânătoarea de oameni. Se întunecase de atâta grozăvie. Dominau străfulgerările rachetelor lansate de militari. Scotocirea pădurii a durat câteva zile.
La început, rudele s-au temut să-şi recunoască morţii. O parte din morţi şi o parte din cei răniţi grav au fost înmormântaţi, pe loc, într-o groapă comună, săpată de cei prinşi. Tinerii şi suspecţii reţinuţi au fost supuşi interogatoriilor NKVD, apoi judecaţi, condamnaţi şi deportaţi, pe 10 ani, în lagărul Uralul de Nord (regiunea Sverdlovsk), ulterior transferaţi în Siberia Orientală sau în Kazahstan.
Urmările masacrului de la Fântâna Albă? Lacrimi, durere, dar şi recunoştinţă, întoarceri în memoria celor care, la 1 aprilie 1941, acolo au fost ucişi, bestial, de ucigaşii comunişti. Acolo, la câţiva kilometri de graniţa cu România, au fost ucişi 3.000 de români, după alţii 4.000, în una din cele mai cumplite drame ale istoriei noastre. Teroarea sovietică le-a ucis românilor un vis al reunirii familiilor. Seceraţi cu rafale de mitralieră, visul lor s-a spulberat.
În acea pădure Varniţa, mai multe cruci, o bisericuţă şi un monument stau azi mărturie a acelei drame. Mărturie a cumplitului masacru. Ele „veghează somnul celor căzuţi în masacrul denumit şi «pădurea Katyn a României»".
Anul acesta, la 1 aprilie, la împlinirea celor 77 de ani de la cumplita dramă, cam la 50 de kilometri de Cernăuţi (Ucraina), a avut loc comemorarea celor ucişi acolo. Românii în haine cernite, unii în port popular au venit să aducă un omagiu victimelor acestei tragedii. Steaguri tricolore purtate de tineri. Domină tristeţea. Firesc. Câte o lacrimă vărsată pentru sufletele celor ucişi. După 77 de ani, rănile încă nu s-au vindecat şi dor.
Sunt prezenţi, la Fântâna Albă, profesorul Ion Tovarniţchi, cu cei 40 de elevi ai săi. Bunicul profesorului Tovarniţchi acolo a fost rănit, în acea zi de 1 aprilie 1941, apoi deportat în Urali, de unde nu s-a mai întors. Nicolae Tovarniţchi, din aceeaşi comună, cu greu îşi mai stăpâneşte lacrimile, bunicul lui a fost împuşcat atunci, găsindu-şi sfârşitul în apele însângerate ale Siretului. Sunt, în pădure, atâţia morţi, încât nu sunt cunoscute mormintele tuturor celor vânaţi. Oameni „care şi-au iubit ţara - România, neamul, pământul, credinţa". Prezent la comemorare este şi doctorul în filologie Ilie Popescu, al cărui tată a fost arestat, la Fântâna Albă, ulterior condamnat la moarte. Profesorul a fost deportat, împreună cu mama şi cu cei şapte fraţi, în Kazahstan. „De ani de zile, profesorul ridică cruci în nordul Bucovinei, în memoria celor care au suferit în Gulagul sovietic, scrie cărţi şi-i îndeamnă pe tineri să nu uite ce s-a întâmplat". Ion Suceveanu din Suceveni, consideră masacrul de la Fântâna Albă „o rană mereu sângerândă şi dureroasă pentru românii de aici". Prezent este şi părintele Melchisedec, de la mănăstirea Putna, care oficiază slujba de pomenire, împreună cu un sobor de preoţi. „Când începe să se cânte «Veşnica pomenire», arborii freamătă uşor. Sunt sufletele lor".
Cuvinte comemorative au mai rostit, la 1 aprilie, Eleonora Moldovan, consulul general al României la Cernăuţi, parlamentarul român Eugen Tomac, Ovidiana Bulumac, expert în cadrul Institutului Cultural Român.
Întoarcerile în memorie constituie o datorie a prezentului şi a celor chiar obligaţi să ştie că istoria trebuie trăită, confirmând acele versuri rostite acolo: „În pădurea deasă nu se văd morminte / căci pădurea toată s-a făcut mormânt. / Brazii stau de veghe, ca icoane sfinte."
„Dacă nu suntem atenţi, istoria se repetă, din cauza lipsei de memorie".
Aşa ceva nu trebuie să se mai întâmple!
