Nimic mai fals decât istoria oficială a ungurilor

Distribuie pe:

Prin câte au trecut ungurii, de la desprinderea lor din Podişul Altai, din nordul Chinei şi până la sosirea lor în Europa, preţ de câteva secole bune, la care se adaugă dificultăţile de instalare şi de stabilire a noii patrii, după 896, precum şi problemele de adaptare la noile condiţii, cărturarii lor ar fi putut scrie o istorie interesantă, plină de suspans. Faptele şi momentele cruciale au fost multe, mai palpitante decât ale daco-romanilor, ţintuiţi la faţa locului prin natura obârşiei. Ele ar fi avut relevanţa lor, dacă ar fi fost prezentate, cât de cât, în lumina realităţii, cu bunele şi relele inerente, deopotrivă. Poate, pentru a da urmaşilor un suport moral mai puternic, ori pentru a ocoli o anume conduită avută în relaţiile cu popoarele cu care a intrat în contact, pentru a ascunde adevărul privitor la modalitatea de înfăptuire a Ungariei Mari, exegeţii unguri au considerat că falsul în prezentare poate fi o cale mult mai onorabilă şi mai utilă pentru imaginea lor de mari cuceritori. Aşa s-a născut istoria oficială a ungurilor bazată pe legende şi glorificări idilice până la cer a faptelor înaintaşilor lor. Definitoriu pentru acest mod de a gândi şi a prezenta trecutul ni se par spusele cărturarului Sassi Nagy Lajos, care sublinia la 1867, când statul maghiar s-a mărit prin alipirea samavolnică a Transilvaniei, şi o nouă politică se impunea, cu atât mai mult:„Este necesar să alimentăm de sus acest sentiment naţional pentru ca, pe urmă, să pătrundă de jos, în întreaga societate, sub forma unei forţe de neînfrânt". Este vorba deci, de confecţionarea unui model, a unui prototip de gândire, ca apoi acesta să fie însuşit şi repetat cu religiozitate de către toţi ceilalţi. Cu alte cuvinte, spun aceştia, noi vă scriem istoria, aşa cum ne place nouă, sau cum să sune bine, atât la interior cât şi în faţa altora, adică nu cum a fost, ci cum ne-ar fi plăcut nouă să fie. La rândul vostru, voi, cei mulţi, o buchisiţi aşa, şi pe asta o repetaţi la nesfârşit, habotniceşte.

Exemplul cel mai elocvent al acestui mod „dialectic" de a privi lucrurile îl întâlnim în fiecare zi şi nu de azi, de ieri. Bunăoară, o discuţie logică şi degajată, pe bază de argumente în privinţa destinului istoric al Transilvaniei nu poate fi angajată cu un maghiar, indiferent de nivelul lui de instrucţie. Pentru ei, în această discuţie nu este loc de întoarcere. În memoria lor colectivă, „Transilvania este partea pe care românii le-au furat-o şi punctum". Personal, tare aş dori să-l întreb pe ungurul sau secuiul care, cu prilejul umilitoarei şi provocatoarei demonstraţii de la Târgu-Mureş, din 10 martie, mai anii trecuţi, dacă afirmaţia sa, cum că „românii au motive să fie neliniştiţi pentru că dorm în patul ungurilor", este o convingere personală sau aparţine genului amintit de manipulare a istoriei?

Aceeaşi politică au dezvoltat-o ungurii şi în relaţiile cu celelalte popoare vecine pe care le-au cotropit şi subjugat, direct sau la mâna a doua, în decursul istoriei. Ne referim atât la slovaci cât şi la sârbi, croaţi, sloveni, bosniaci etc.

Dacă ar fi să apreciem la justa lor valoare şi prin prisma concepţiei de azi faptele ungurilor, imediat după venirea lor în Europa, s-ar ajunge la neplăcuta concluzie că aceştia au avut un rol nefast în evoluţia istorică, social-economică şi politică a centrului continentului european, nivelul lor scăzut de civilizaţie şi pornirile rasiale punându-şi amprenta asupra întregii dezvoltări. De acest lucru din perioada gloriei imperiului „Ungariei Mari", constituită prin rapt, jaf şi cruntă oprimare (secolele XI- XV), istoricii unguri sunt perfect conştienţi. De unde şi decizia de a drege busuiocul, concepând o poveste de succes, adică propria istorie, într-o viziune trufaşă, de glorificare a înaintaşilor cu orice preţ, în măsură să creeze urmaşilor acel sentiment al superiorităţii de rasă, dar şi al nedreptăţii strigătoare la cer a Tratatului de la Trianon, care le-ar fi risipit ţara, care era de fapt un imperiu. Acest mod de abordare ar fi fără îndoială o problemă a lor, dacă toată construcţia imaginară, n-ar avea la bază minciuna, desconsiderarea şi falsificarea istoriei celorlalţi.

Referitor la români, istoria maghiară se bazează pe doi puternici piloni ai minciunii. Este, desigur, foarte comod, dar la mintea copilului, să susţii sus şi tare că la venirea lor în Europa n-au văzut picior de daco-roman, nici atunci când s-au luptat cu Menumorut, Gelu şi Glad, nici când le-au luat pământurile şi agoniseala, averile. Dacă ar fi recunoscut această realitate, lucrurile s-ar fi complicat din cale afară. Însă, pentru a nu se face total de râs în faţa lumii civilizate, ei admit în mod forţat, şi aceasta este a doua mare şi jignitoare eroare pentru noi, acceptarea prezenţei românilor în Transilvania, numai după secolul al XIII-lea, adică la multă vreme după venirea ungurilor pe continent şi încheierea procesului de cucerire a Transilvaniei. Şi pentru ca umilinţa la adresa românilor să fie şi mai mare, ei nu se încumetă să detalieze, chiar şi povestesc cu aroganţă nemeşească, cum „invazia românilor" a avut loc, pâş-pâş, adică pe nesimţite, chiar pe timpul nopţii, infiltrându-se pe neobservate în paturile lor. Deşi trebuia să o facă, ungurii şi secuii nu i-au alungat pentru că, aceştia, adică românii, au acceptat pe loc să le fie iobagi ascultători.

Poveşti de adormit copiii, în care ungurii cred orbeşte şi în virtutea cărora gândesc şi acţionează.

Românii, n-au dat atenţia unor astfel de abordări. Beneficiind de convingerea noastră, cum că adevărul nu poate fi detronat, ungurii şi-au construit un sistem agresiv şi foarte coerent de propagandă răspândit în toată lumea, convingându-i pe mulţi, chiar din cercurile ştiinţifice şi la niveluri politice înalte, de nedreptatea ce li s-a făcut cu Trianonul. În acest mod a reuşit Ungaria să smulgă României o bună parte din nord-estul Transilvaniei pentru o durată de 4 ani (1940-1944), prin odiosul Diktat de la Viena, din august 1940.

Mereu la pândă la fruntariile României, Ungaria a considerat momentul din decembrie 1989 extrem de favorabil pentru a-şi repune pe tapet visurile revanşarde. Nu întâmplător, la graniţa de vest a ţării noastre au fost amplasate trupe serioase pentru o intervenţie militară. De aceea, a urmat ceea ce a urmat, adică graba mare a UDMR pentru acapararea, într-un fel sau altul, a frâielor Transilvaniei pentru a o putea manipula şi devora apoi în linişte. Intrarea României în Uniunea Europeană şi în NATO, adică în sfera de puteri colective le-a dejucat multe intenţii. De altfel, se ştie, Ungaria a fost ţara comunistă cea mai reticentă faţă de accederea în NATO, şi mai ales UE, dar şi împotriva noastră, ştiind că în acest fel li se spulberă visele seculare. Şi totuşi, după cum se vede, nu disperă sau, mai bine zis, chiar şi în acest context crede că mai poate face ceva în sensul dorit de ea. De aici şi acţiunile ei în forţă, convinsă că momentele acestea de frământări determinate de criză ar constitui un bun prilej de a pescui în ape tulburi, în speranţa că astfel ar putea dobândi, dacă nu totul, măcar o frântură din pământul românesc, fie şi sub forma unui Ţinut Secuiesc. Prin manevrele din ultimii 28 de ani, Ungaria ne-a scos mulţi peri albi. Oricât am lăsat de la noi, închizând ochii sau aşezându-le la picioare platoul ticsit cu drepturi şi privilegii, n-a fost suficient. Uneltele lor din ţară ne-au pus gheara în gât, deturnându-ne de la multe lucruri pe care le-am fi putut realiza, în folosul comun, chiar cu politicienii pe care îi avem, dacă nu i-ar fi corupt, prin acel pumn de voturi oferit ca un dar otrăvit pentru ţară. Timp în care politicienii unguri, se plimbau pe la noi, denigrându-ne şi agitând flamura separatismului ca la ei acasă, jignindu-ne şi înjurându-ne ca la uşa cortului.

Lipsa de reacţie a autorităţilor române dovedită ani de-a rândul şi oportunismul unor lideri politici sau formatori de opinii ne-au exasperat de-a dreptul, mai ales pe noi, ardelenii, încurajând prin aceasta manifestările şi luările de poziţie antiromâneşti, care, cu prilejul zilelor de 10 şi 15 martie a.c., a alegerilor legislative din Ungaria, finalizate cu o nouă victorie a lui Viktor Orbán au ajuns la paroxism. Anul acesta, mai mult ca altădată, am publicat detaliat luările de poziţii ale liderilor maghiari,care au cuvântat cu prilejul manifestaţiilor de la Târgu-Mureş, cât şi cuvântarea integrală a primarului municipiului Sfântu Gheorghe, Antal Arpad, pentru a arăta cititorilor, dar şi autorităţilor statului român, termenii în care noi, ca naţiune şi popor, suntem trataţi, prin aceşti odioşi indivizi, nu numai la Budapesta, New York, Toronto, Londra sau Berlin, ci şi la noi în ţară. Lături mizerabile ale istoriei lor falsificate şi glorificate, condimentate cu crase neadevăruri sunt aruncate în capul nostru, jignindu-ne şi agresându-ne mediatic şi propagandistic, de o virulenţă ce nu s-a mai întâmplat în ultima jumătate de secol. Cu toate acestea, noi tăcem. Tac autorităţile complice, tac istoricii, ziariştii fac ce pot, şi, în consecinţă, aceste agresiuni propagandistice şi mediatice, exacerbate pot duce la lucruri nedorite, atâta vreme cât ele sunt lăsate să se desfăşoare în voie.

P.S. Chiar în momentul în care finalizam acest documentar, am primit la redacţie un înscris al unui anume dr. Adam Valerian, care, după o anumită perioadă de latenţă îşi face din nou apariţia în spaţiul public, nemulţumit de faptul că la Clinica de Anestezie-Terapie Intensivă, sunt mai mulţi medici români decât maghiari. Nu înţelegem de ce domnia sa se ocupă de un singur caz şi nu de ansamblu, şi astfel va constata că în Târgu-Mureş, în judeţul Mureş, la care se adaugă Harghita şi Covasna, numărul medicilor, dar mai ales al asistentelor, personalului auxiliar, al farmaciştilor de etnie maghiară este mai mare decât cel al românilor. Lucrul acesta a fost dovedit statistic, oficial, în ianuarie 1990, iar de atunci balanţa a înclinat şi mai mult în favoarea elementului maghiar. Dacă extindem problema şi la alte activităţi, cum ar fi comerţul, serviciile, birourile sau alte utilităţi publice,vom constata o situaţie de-a dreptul dramatică. Peste 60 la sută din angajaţii acestor instituţii şi unităţi sunt de etnie maghiară. Aşadar, domnule dr. Adam, nu vă gândiţi numai la proteste, la numărat, aşa, ca să tulburaţi apele de dragul de a vă afla în treabă, ci amintiţi-vă şi în ce ţară trăiţi! Dacă într-adevăr sunteţi medic, şi nu altceva, puneţi umărul la îmbunătăţirea actului medical, care şi la Târgu-Mureş lasă mult de dorit. Aceasta şi pentru faptul că mulţi dintre confraţii dv., ca şi dv. de altfel, aveţi în preocupări cu totul altceva decât starea pacientului.

 

Lasă un comentariu