„Mi te-ai lipit de suflet ca marca de scrisoare…"


Categorie: Editorial
|
25-04-2018
Nr: 77
|
Autor: MARIANA CRISTESCU
|

Editorialul de faţă este, fie şi involuntar, mai degrabă un mozaic sentimental, întrucât aniversările pe care le onorăm în acest an se intersectează cu una dintre pasiunile extraşcolare ale copilăriei mele: filatelia. Am avut o colecţie impresionantă de timbre, realizată cu iubire şi migală. M-au pasionat timbrele, le-am considerat mereu o „şcoală altfel", fermecătoare, dar, din păcate, nu putem păstra totdeauna ce iubim.

Fapt este că, în acest an, al Centenarului Marii Uniri din 1918, Romfilatelia iese cu o interesantă emisiune-document de mărci poştale - „Aniversări culturale 2018: Filarmonica «George Enescu» Bucureşti - 150 ani; Ateneul Român - 130 ani; Festivalul «George Enescu» - 60 ani".

Orpheul de dincolo de Prut, marele poet Grigore Vieru spunea: „Ca să fii român, trebuie să poţi"! Aşa este, fără îndoială. Dar, adesea, a fi român înseamnă mai mult decât a avea un nume. De pildă, Filarmonica „George Enescu" din Bucureşti a fost fondată în aprilie 1868, la iniţiativa dirijorului şi compozitorului român, de origine germană, Eduard Wachmann, unul dintre cei mai apreciaţi artişti ai vremii, cu o activitate de 35 de ani în domeniul muzicii clasice româneşti. Primul concert a avut loc la 15 decembrie 1868, sub bagheta sa.

Cine era, de fapt, Eduard Wachmann?

S-a născut în Bucureşti, la 10 februarie 1836, şi tot din Bucureşti s-a înălţat la ceruri, la 12 decembrie 1908, după 35 de ani petrecuţi la pupitrul dirijoral şi o viaţă închinată muzicii româneşti. A fost, deci, dirijor, compozitor şi profesor universitar român. Provenea dintr-o familie de origine germană, cu serioasă formaţie muzicală, fiind fiul compozitorului Ioan Andrei Wachmann, care i-a predat primele lecţii de muzică, studiind ulterior la Viena şi la Paris. Eduard Wachmann a dirijat orchestrele Teatrelor Naţionale din Craiova şi Bucureşti , fiind şi director al Operei Române, care, la acea vreme, funcţiona în cadrul Teatrului Naţional din Bucureşti. A fondat Societatea Filarmonică Română din Bucureşti (1868), unde a activat ca dirijor şi director. Cum spuneam, în total, a petrecut 35 de ani la pupitrul dirijoral, reuşind să formeze un nou public interesat de muzica simfonică. A scris vodeviluri proiectate pentru spectacole bucureştene: „Păunaşul codrilor" (1857) şi „Spoielile Bucureştilor" (1863), muzica însoţitoare la „Despot-Vodă" (drama lui Vasile Alecsandri, 1860), muzică vocal-simfonică, de cameră, corală, lieduri şi muzică de scenă: un cvartet de coarde, o sonatină pentru pian, cinci canţonete comice pentru vioară şi pian. A fost profesor la Conservatorul din Bucureşti şi director al acestuia. A predat aici cursuri de pian şi armonie, inclusiv redactând lucrări didactice: „Exerciţii elementare şi studii melodice pentru intonaţie şi măsuri", „Noţiuni generale de muzică", „Basuri cifrate pentru studiul armoniei". A cules folclor, ca tatăl său, Ioan Andrei Wachmann, născut în 1807, la Budapesta, dar dedicându-şi viaţa şi activitatea culturii poporului român, al cărui fiu s-a considerat fără rezerve. Va trăi în Bucureşti, unde îşi va afla şi obştescul sfârşit, la 2 august 1863. Compozitor şi dirijor român de origine germană fiind, numele său mai este întâlnit ca Ion Andrei Wachmann, Jean André Wachmann şi Johann Andreas Wachmann. Andrei Wachmann a dirijat numeroase trupe lirice din Timişoara, Bucureşti şi Craiova. A scris opere: „Braconierul", „Zamfira", „Mihai Bravul în ajunul bătăliei de la Călugăreni" (compusă în 1848); vodeviluri - „Triumful Amorului" (premiera în 11 Decembrie 1835, la Teatrul „Momulo" din Bucureşti; operete. Titlurile în sine sunt relevante pentru patriotismul său. Este autorul lucrării vocal-simfonice „Cetatea Neamţului" şi al unui mare număr de piese corale. A cules folclor şi a elaborat lucrări didactice, editând, la Viena, o Antologie în patru (4) volume de cântece şi dansuri populare româneşti. În prefaţa volumului 3, a explicat că nu a vrut să schimbe nicio notă din cântecele populare culese, dar că a adăugat un acompaniament armonic, încercând să redea caracteristicile armonice ale tarafurilor. În 1835, Ioan Andrei Wachmann a iniţiat învăţământul muzical în Bucureşti. Din iniţiativa lui, şi a lui Ludovic Wiest, la 17 decembrie 1851, a fost înfiinţat Conservatorul de Muzică din Bucureşti, al cărui director a fost numit. Între anii 1852-1858 a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti.

Revenind la emisiunea de timbre iniţiată în acest an aniversar de Rofilatelia, ea se va raporta, firesc, la cei 130 de ani ai superbului Ateneu, construit prin subscripţie public („Daţi un leu pentru Ateneu!") şi la Festivalul Internaţional „George Enescu" - prestigioasă manifestare muzicală găzduită de România, a cărui primă ediţie a avut loc în septembrie 1958, la trei ani după moartea lui George Enescu, evenimentul inaugural fiind onorat de mari nume ale muzicii internaţionale, precum violoniştii Yehudi Menuhin şi David Oistrah, dirijorii Sir John Barbirolli şi Carlo Felice Cillario.

Pe cele trei timbre ale emisiunii sunt reproduse portretele marilor personalităţi ale vremii, care au contribuit la grandoarea muzicii clasice româneşti: George Enescu (1881-1955), Eduard Wachmann (1836-1908), fondatorul Filarmonicii, şi Albert Galleron (1846-1930), arhitectul Ateneului Român, a cărui clădire a fost finalizată între 1886 şi 1888 .

Paul-Louis-Albert Galleron a fost primul dintre arhitecţii francezi care au lucrat în ţara noastră, fiind şi diplomat la Beaux Arts, din Paris. El s-a născut în anul 1847, la Paris. „A început studiile la Beaux Arts, în 1867, la 21 de ani, ca elev al lui Vaudoyer şi Coqart. Clasa I (studiile complete) a absolvit-o în anul 1872. A luat patru medalii şi a fost de două ori logist, reuşind de două ori să fie admis la concursul ultim pentru Grand Prix de Rome. Diploma a obţinut-o în 1887, după 20 de ani de studii. A avut o studenţie prelungită, deoarece a urmărit cu îndârjire să obţină Grand Prix de Rome, fără să reuşească. Abia la 41 de ani a renunţat, luându-şi diploma. În acele vremuri exista un regulament universitar care permitea extinderea perioadei de studiu. De departe, cea mai celebră construcţie proiectată este Ateneul Român." Dar arhitectul excelând în realizarea de clădiri în stil neoclasic a contribuit, de asemenea, la realizarea unor clădiri semnificative din Bucureşti, precum vechea Bancă Naţională a României, dar şi a unor clădiri impunătoare comandate de clienţi particulari din Capitală şi din alte oraşe ale Regatului României. De pildă, «Castelul Dimitrie Ghika, din Comăneşti, judeţul Bacău, realizat în 1890. La construcţia şi proiectul palatului s-a apelat la arhitectura ecletică, care domina spiritul Europei la sfârşitul secolului al XIX-lea. Alexandru Vlahuţă spunea, în „România Pitorească": „Tăcut priveşte de pe podişul din stânga măreţul castel, care-şi întinde în final, spre codri, parcu-i întunecos, cu drumuri tăinuite cu bărci pe lacuri, cu punţi peste cascade şi boschete de portocali." Marele istoric Nicolae Iorga menţiona, în volumul „Sate şi mănăstiri" (din comuna de atunci Comăneşti): „Castelul, în mijlocul unei grădini frumoase, se găseşte în faţa gării, smălţuite şi încununate cu turnuri, care se pot admira mai mult decât locui şi întrebuinţa. Curtea boierească e un frumos castel clădit de arhitectul Ateneului...".

 O altă lucrare, de mai mici dimensiuni, din Bucureşti, datorată lui Albert Galleron, este Casa doctorului Turnescu, celebru medic chirurg, profesor la Facultatea de Medicină, casă aflată pe strada Dionisie Lupu. A fost construită între anii 1893 şi 1895, în stil neoclasic, specific lui Albert Galleron. Doctorul Turnescu a lăsat casa, prin testament, Facultăţii de Medicină din Bucureşti, dar, după cel de-Al Doilea Război Mondial, imobilul a fost rechiziţionat. După 1990 a fost, pe rând, sub tutela Facultătii de Medicină, apoi a devenit sediu de ambasadă, beneficiind de lucrări de restaurare. Aşa cum şi-a dorit proprietarul ei, astăzi, în clădire funcţionează Rectoratul Facultăţii de Medicină şi Farmacie «Carol Davila».

Albert Galleron a construit şi alte vile în Bucureşti, cu o arhitectură de factură eclectică, cu desfăşurări monumentale, reluând teme predilecte în decoraţie sau volum, dar reproporţionându-se astfel încât ele să devină valabile şi la clădirile publice, şi la cele particulare. Celebrul arhitect a plecat din România în 1889, pentru a lucra un pavilion la Expoziţia Universală din Paris, pentru care a fost medaliat." (Mara Stamate Rareş, „Stil şi perspectivă în concepţia arhitectului Albert Galleron")

Revenind la filatelia românească, nu toată lumea ştie că ţara noastră este înregistrată cu recorduri remarcabile în domeniu. Celebrul „Cap de Bour" a apărut la 15 iulie 1858, la numai 18 ani după ce apăruse primul timbru din lume, în Marea Britanie. Timbrul englezesc se numea „Penny Black" şi a fost tipărit la 6 mai 1840, având pe el portretul reginei Victoria.

„Tot în România a existat, în secolul trecut, una din cele mai preţuite colecţii filatelice din lume, cea a Regelui Carol al II-lea, cunoscut iubitor de muzică şi colecţionar pasionat în domeniul artelor şi al filateliei. Nevoit să părăsească ţara în împrejurările dramatice din anul 1940, Regele Carol al II-lea şi-a salvat preţioasa colecţie de timbre, din care, o parte a fost prezentată marelui public la o expoziţie internaţională de filatelie, organizată în 1950, la Londra.

După această apariţie publică, şi până la moartea Regelui, colecţia nu a mai fost prezentată decât în familie şi în cercul unor prieteni intimi. Valoarea Colecţiei «Carol» este estimată la multe zeci de milioane de euro, deşi, în prezent, timbrele nu mai constituie un tot unitar, fiind înstrăinate, sub diferite forme." Ca fapt divers, un timbru din seria „Cap de Bour" s-a vândut cu un preţ record. Licitaţia a pornit de la 10.000 de euro, iar preţul de adjudecare a fost 26.000 de euro!

Şi tot ca fapt divers, titlul editorialului este şi titlul unei fermecătoare melodii interbelice, scrise de Ion Vasilescu, pe versuri proprii, şi lansate de Jean Moscopol, interpretul patriot surghiunit de regimul comunist, care odihneşte dincolo de ocean, îngropat de diaspora română din America.

Cam atât! Deocamdată!

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval