Oamenii - lumină


Categorie: spiritual
|
16-05-2018
Nr: 91
|
Autor: GHEORGHE. NICOLAE ŞINCAN, preot
|

O poveste veche, de pe vremea când Dumnezeu umbla pe pământ cu Sfântul Petru, spune că într-o zi - așa, mai spre seară - Tatăl nostru s-a așezat la umbra unui nuc și, privind apusul, i-a spus sfântului Petru:

- Uite, tu nu știi, dar chiar înainte de a începe să fac lumea, m-am întors o clipă cu gândul în mine și m-am întrebat: Oare să fac lumea sau nu? Oare să fac munții și apele și florile și pădurile și viețuitoarele sau nu? Și omul... sau nu?

Și atunci, spune mai departe povestea, Domnul Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul a devenit ființă vie (Gen 2,5-7). Iar de atunci - spuse bunul Dumnezeu oftând - Adam se întreabă mereu: Oare lumea a apărut din nimic, la întâmplare, sau a fost creată? Oare lumea există cu adevărat? Dar eu, eu chiar exist? Și dacă exist, încotro merg? Adam e oglinda mea, dar el nu își vede chipul adevărat - fiindcă privește mereu în pământ, nu la cer. Și, fiindcă urmașii lui sunt copleșiți de gloria pe care și-o acordă unii altora, i-am făcut să-l vadă pe Fiul meu, drept Împăratul Universului - poate așa or să se uite la cer.

- Dar, Tată ceresc - zise Sfântul Petru - văd că te apleci mereu la urechea fiecăruia și-i șoptești ceva...

- Da, le spun mereu: priviți la cer, priviți sus și mai sus de cer, fiți ca lumina infinită, fiți înăuntrul ei și rămâneți deasupra, adică în inima Mea. Vă iubesc, vă iubesc, vă iubesc... Apoi, se ridicară amândoi și, în timp ce noaptea se lăsa blând, Dumnezeu și Sfântul Petru porniră mai departe, să caute oamenii-lumină.

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval