Praznicul Înălțării la cer a Domnului - prilej de bucurie, nădejde și înălțare duhovnicească


Categorie: Social
|
17-05-2018
Nr: 92
|
Autor: FLORIN BENGEAN
|

La 40 de zile de la Duminica Învierii, adică în joia din săptămâna a VI-a de după Paști, Biserica Ortodoxă prăznuiește Înălțarea Domnului cu trupul la cer, minune care a avut loc pe muntele Măslinilor, în văzul Apostolilor, după ce Mântuitorul le vorbise despre împărăția lui Dumnezeu. Prin înălțarea Sa la cer, Mântuitorul Și-a încheiat activitatea pământească, făgăduind Sfinților Apostoli pe Sfântul Duh, care avea să-i călăuzească. Cele mai vechi dovezi despre prăznuirea acestei sărbători le găsim în Constituțiile apostolice, unde citim: „Și numărând iarăși de la cea dintâi duminică (a Paștilor) patruzeci de zile, să țineți în ziua a V-a a săptămânii (adică joi) după ziua Domnului (Duminica), sărbătoarea «Înălțării Domnului» în care El S-a ridicat la ceruri, la Dumnezeu-Tatăl". Înălțarea se serba cu bucurie, ea însemna sfârșitul lucrării mântuitoare a lui Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur numește această sărbătoare „ziua luminoasă a înălțării celui răstignit", iar Sfântul Grigorie din Tours arată și solemnitatea cu care se prăznuia Înălțarea Domnului în Galia, prin secolele IV și V. Mai apoi, Sfinții Atanasie cel Mare și Grigorie de Nissa au rostit frumoase cuvântări în legătură cu acest mare praznic împărătesc.

Învierea Domnului Hristos, arătările Sale după înviere nu ar fi putut fi înțelese de ucenici, dacă nu s-ar fi înălțat la cer, astfel, toți l-ar fi considerat o nălucă sau o apariție, pentru că mintea lor nu putea înțelege. În aceeași stare de uimire au rămas toți aceia care L-au văzut înălțându-se, dar Mântuitorul i-a asigurat că vor înțelege minunea atunci când îi va lumina Sfântul Duh „și vor primi putere" de sus. Înălțarea Domnului a fost profețită încă din Vechiul Testament și s-a împlinit pentru încrederea în adevărul învierii și vieții de apoi. De aceea faptul răscumpărării noastre își are obârșia în înviere, dar continuarea răscumpărării se face prin înălțare și trimiterea Sfântului Duh în lume, în Ziua Cincizecimii. Viața noastră în Hristos, relațiile de dragoste și respect pentru toată lumea ne fac permanent martori și trăitor ai vieții curate și liniștite. Dacă răutatea și patimile lucrează în permanent, creștinul să fie acela care să înfrunte asemenea obstacole ale satanei. În relațiile cu lumea, nimic nu este mai de preț, pentru viața noastră creștinească, decât porunca: „Așa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să preamărească pe Părintele vostru cel din ceruri" (Matei V, 16).

La praznicul Înălțării Domnului, ultimul din ciclul învierii, nu pot participa și nici înțelege aceia care au sufletele înveninate. Nu pot urca treptele credinței și nici nu pot privi taina mântuirii și înălțării, cei care au pe ochii lor solzii invidiei și urii. Creștinismul este chemarea iertărilor totale: „mergi și te împacă cu fratele tău și apoi vino cu darul la altar…" (Matei V, 24-25), a zis Mântuitorul. Praznicul Înălțării la cer a Domnului Iisus Hristos este ultimul apel la conștiința credinciosului ca să fie pregătit oricând și să nu umble fără candelă aprinsă ca fecioarele neînțelepte. Sunt două obstacole de trecut: moartea cu judecata particulară și învierea cu judecata de apoi. Totul depinde de viața de aici, și cum știm să prețuim harul Sfântului Duh, dat nouă de Biserică prin Sfintele ei Taine, așa va fi viața noastră de dincolo. Înălțarea Domnului pecetluiește cele trei slujiri ale Sale: Proroc, Arhiereu și Împărat, având ca martori îngerii și credincioșii, care caută împreună și slujesc împreună.

Iisus Hristos trebuia să se înalțe. Era logic să plece din lumea aceasta prin Înălțare, pentru ca să rămână în ea. Oricât de paradoxal ar părea, dar Iisus a plecat așa cum a plecat, pentru ca să rămână. Dacă murea, era plecat definitiv, dar plecând în felul acesta, rămânea, nu pleca. Iisus a plecat în felul acesta ca să rămână viu. De aceea Apostolii l-au și simțit în toată viața lor, și în toată propovăduirea lor, L-au simțit alături de ei, L-au simțit viu, au simțit cum îi ajută. Plecând prin Înălțare, n-a plecat, ci a rămas împreună cu ei, a rămas să lucreze cu ei. Ei n-au avut, în felul acesta, temerea că El a plecat de tot, că a murit, că nu mai este. De aceea Îi și adresau, când erau în încurcătură, rugămintea: „Doamne, fii cu noi". De aceea și noi, știindu-L Înălțat, ne adresăm Lui ca unuia care este viu, Care a rămas viu în vecii vecilor, ca unuia care ascultă, aude rugăciunile noastre și ne poate răspunde.

De aceea, faptul Înălțării este în logica desfășurării Mântuitorului pe pământ. Mântuitorul trebuia să se înalțe, pentru ca să fie pururi cu noi. Și este cu noi permanent. Așadar, Praznicul Înălțării Domnului este prilej de bucurie și nădejde neclintită în făgăduințele Mântuitorului Hristos.

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval