În loc de motto: „În 1965 a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură. Nominalizarea a venit din partea filologului italian Angelo Monteverdi."
Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu) s-a născut sărac, la 21 mai 1880, în București, unde s-a stins în plină glorie, însă, ca poet național, la 14 iulie 1967. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Argesis - vechiul nume al Argeșului.
„Poet, în cea mai mare parte, prozator și dramaturg ocazional, pamfletar în restul timpului, Arghezi a fost un personaj controversat, artist până în măduva oaselor. Hulit de unii precum Iorga, ridicat în slăvi de alții, ca Lovinescu, impactul lui în literatura românească este de netăgăduit."
În 1896, la vârsta de 16 ani, debutează în „Liga ortodoxă" a lui Alexandru Macedonski, sub semnătura Ion Theo, cu poezia „Tatăl meu". La scurt timp de la debut, Macedonski afirma despre tânărul poet: „Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și în străinătate, ca o culme a poeticii și a artei." La cenaclul lui Macedonski îl va cunoaște pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten apropiat. Între 1897 și 1899 publică versuri și poeme în proză la „Revista Modernă" și „Viața nouă", pe care le semnează pentru prima oară cu pseudonimul Ion Th. Arghezi. Întrerupe studiile și se angajează, în urma unui examen de chimie, ca laborant la Fabrica de zahăr Chitila.
Tot la vârsta de 16 ani, Arghezi devine custodele unei săli de expoziții a Societății „Ileana" (Societatea pentru dezvoltarea artelor în România), inițiată de câțiva pictori, printre care Constantin Artachino, Nicolae Vermont și Ștefan Luchian, în iulie 1897. „Aflându-se în mediul pictorilor și pasionat de desen, Arghezi a schițat în peniță peisaje și portrete de o calitate care i-ar fi prevestit un destin de artist în toată regula. Poetul a mărturisit că opțiunea pentru scris a fost dictată doar de lipsa mijloacelor pentru a-și procura un atelier, șevalete, pânze, vopseluri."
La Editura Universității de Vest „Vasile Goldiș" din Arad a apărut un elegant album cuprinzând 80 de desene și fragmente de manuscrise din tinerețea lui Arghezi.
Până în 1910, când a început să conducă sau să editeze el însuși reviste și ziare cum sunt: „Cronica", „Cuget românesc", „Națiunea", „Bilete de papagal", publică la mai multe periodice ale vremii: „Revista modernă", „Viața nouă", „Facla", „Viața românească" și altele.
„Nu voi scrie aici biografia lui Arghezi, pentru că textul ăsta își propune doar să te inspire să-i vizitezi casa memorială, însă vreau să-ți stârnesc curiozitatea, astfel încât vizita să-ți fie mai de folos - consemnează Alex, pe blogul „Interioare Archives - 100 de locuri din București". - O primă informație interesantă mi s-a părut faptul că această casă generoasă, cu aproape 20 de camere, a fost finalizată cu un ajutor la fel de generos primit de la Regele Carol II. Arghezi a ajuns în situația de a-i cere ajutorul regelui datorită unei alegeri pe care a făcut-o în perioada Primului Război Mondial. A pariat pe germani, mai degrabă de frica rușilor, însă a pierdut. Asta l-a dus în închisoare alături de alți germanofili și i-a făcut praf reputația, deși a fost grațiat după un an. A încercat să-și revină făcând jocul diverselor partide politice ajunse pe rând la putere în perioada interbelică și și-a folosit talentul de pamfletar pentru a ataca tabăra adversă. Însă datoriile au crescut, iar finalul lui 1930 l-a găsit într-o situație destul de disperată. Regele artiștilor, Carol II, l-a acceptat sub aripa lui protectoare și alături de ajutorul financiar care a închis toate datoriile și care a contribuit la finalizarea casei Mărțișor, au venit și alte beneficii care i-au adus lui Arghezi consacrarea artistică. Regele însă n-a rămas suficient timp pe aici, așa că Arghezi a ajuns din nou în necaz, rezultat al spiritului critic, de data aceasta antifascist, materializat printre altele, printr-un limbaj mai mult decât «colorat» în pamfletul «Baroane», adresat ambasadorului german la București, Manfred von Killinger:
„Ți-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac și cum ne pălmuia căutătura ta ațâțată după ce te-ai procopsit? Îndopat cu bunurile mele, nu-ți mai dam de nas și ți s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burții, gușii, sacului și dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roșcovanule, boboșatule, umflatule.
Mi-ai împuțit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut și cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, și mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune! I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân și să slugăresc la mațele lui, eu care nu m-am băgat rândaș nici la boierul meu. Vrea trei părți și din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug și bici, înfășcat de ceafă, cine poftește. Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul și hrisoavele mele, scrise pe cojoc, și tu zdrențele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!... Scrie Ștefan? ? Nu scrie!... Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete șterse de sânge?". Se spune că, din cauza pamfletului „Baroane", Arghezi a fost la un pas de a fi trimis într-un lagăr de exterminare german sau de a fi asasinat de Gestapo. Ziarul a fost imediat confiscat, scriitorul judecat și închis la București și în lagărul de la Tg. Jiu. Va fi eliberat un an mai târziu, dar a urmat o perioadă de marginalizare artistică, în care cu greu i s-au mai publicat texte. Iar acestea, chiar și așa puține, au avut un puternic mesaj anticomunist și i-au adus o critică rămasă în istorie prin articolul din Scânteia, «Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei» (n.n. - semnat de Sorin Toma, fiul proletcultistului de tristă notorietate A.Toma), care l-a îngropat complet aproape zece ani.
Era, de fapt, a doua perioadă concentraționară a lui Arghezi. În perioada 1918 - 1919, fusese închis un an, împreună cu 11 ziariști și scriitori (între care și Ioan Slavici), la Penitenciarul Văcărești, acuzat de trădare, deoarece „colaborase cu autoritățile germane de ocupație.
În 1927 apare, cu mare întârziere, prima sa carte de poezii, „Cuvinte potrivite", iar un an mai târziu, tot sub direcția sa, apare ziarul „Bilete de papagal". Ulterior va publica mai multe volume de versuri, romane, nenumărate articole, impunând tableta ca specie literară. În 1929 publică prima sa carte de proză, „Icoane de lemn". Doi ani mai târziu publică placheta de versuri „Flori de mucigai", legată, ca și „Poarta neagră", de anii de detenție. În paralel, publică volumul în proză „Cartea cu jucării", inaugurând o direcție secundară a creației, ce va continua cu poeziile îndrăgite de copiii de toate vârstele: „Cântec de adormit Mitzura", „Buruieni", „Mărțișoare", „Prisaca", „Zdreanță" ș.a.
În 1934 publică romanul „Ochii Maicii Domnului", tema principală fiind dragostea maternă și devotamentul filial. Continuă să scrie poeme, și în 1935 publică volumul „Versuri de seară". În 1936 apare „Cimitirul Buna-Vestire", roman, dar care poartă subtitlul „poem". În 1942 vede lumina tiparului romanul „Lina", de fapt un lung poem în proză.
„În cei mai grei ani din viața sa, Arghezi a fost exilat la Mărțișor. Cărțile poetului au fost retrase din librării, tipografia de la Mărțișor devastată. Comuniștii au vrut să îi ia și casa. Alături de soție și cei doi copii, Baruțu și Mitzura Arghezi, poetul a dus, în toți anii în care a fost interzis, o luptă pentru supraviețuire.
«Am ars ulucile din gardul grădinii. Ne era frig, nu aveam lemne, mai puneam un lemn din gard pe foc. Când am terminat de ars gardul grădinii, am trecut la crengile pomilor din grădină. Câteodată, pe cărămizi turnam gaz, îi dădeam foc și le lăsam în sobele de teracotă ca să le încălzească», povestea Baruțu Arghezi, în interviurile date mai târziu. Mulți ani, familia a dus un trai la limita supraviețuirii, trăind din banii scoși pe vânzarea cireșelor de la Mărțișor. Arghezi a continuat să scrie în toți anii în care a fost interzis. «La un moment dat, tata nu mai avea nici măcar hârtie de scris. A fost silit să scrie cu creionul pe hârtie de WC, care atunci se mai găsea sub formă de pachete dreptunghiulare, găurite într-un colț de un fir de sârmă», povestea Baruțu Arghezi. S-au creat adevărate legende despre manuscrisele de la Mărțișor, urmărite de Securitate.
O viață tumultoasă, așadar, un creator rebel de geniu, cu o excepțională forță de adaptare la mediu, timp și… timpuri. „Arghezi a ajuns să trăiască 87 de ani, unii dintre cei mai agitați ani ai istoriei acestei țări, printr-o capacitate de adaptare formidabilă și a reușit să-și găsească un nou sponsor, în persoana lui Gh. Gheorghiu Dej, al cărui regim l-a lăudat în scrierile de după jumătatea anilor '50. Astfel, Arghezi a devenit unul din poeții protejați ai regimului comunist, membru al Academiei Române, poet național cu o notorietate de invidiat. La moartea sa, în 1967, a fost îngropat în curtea din fața casei alături de soția sa Paraschiva, beneficiind de funeralii naționale." (Casa a rămas muzeu, fiind menținută de fiica sa, Mitzura Arghezi, care, însă, și ea s-a stins.)
Pentru activitatea sa remarcabilă în literatură, primește, prima oară în 1936, la egalitate cu George Bacovia, și a doua oară în anul 1946, Premiul Național de Poezie. În anul 1955 este ales membru al Academiei Române, este distins cu numeroase titluri și premii, iar în anul 1965 primește Premiul Internațional Johann Gottfried von Herder. A fost sărbătorit cu prilejul zilelor de naștere, la 80 și, respectiv 85 de ani, ca „poet național". În 1965, filologul italian Angelo Monteverdi îl nominalizează la Premiul Nobel pentru Literatură. N-a fost să fie!
Așadar, „Tudor Arghezi a trăit într-o viață de om cât alții în zece. A fost călugărul Iosif de la Mănăstirea Cernica și diacon. A muncit în străinătate ca bijutier și ceasornicar. Nu și-a încheiat studiile liceale, a făcut închisoare de două ori din cauza convingerilor politice exprimate ca ziarist. A fost interzis de comuniști, trăind la limita supraviețuirii din vânzarea cireșelor de la Mărțișor."
„«Orice viață de om începe de mai multe ori», spunea Tudor Arghezi și acesta pare a fi principiul după care și-a trăit destinul întortocheat și fabulos deopotrivă. Tudor Arghezi este unul dintre cei mai prolifici autori din literatura română și unul dintre poeții cu o importantă contribuție la dezvoltarea liricii românești. În spatele autorului lui «Zdreanță» și al «Florilor de mucigai» stă o personalitate complexă și un destin remarcabil. Arghezi a avut de-a lungul vieții peste zece meserii, a oscilat între credință și îndoială în relația cu Dumnezeu și a făcut închisoare pentru convingerile exprimate ca publicist. A fost favorizat de unele regimuri și interzis de altele, fiind considerat într-o vreme «dușmanul poporului», iar în alta «poet național»".
Uităm prea repede. Noi, despre noi! Oare, cine ar trebui să ne reamintească???
(Surse: „Interioare Archives - 100 de locuri din București", Wikipedia, Elisabeth Bouleanu, adev.ro/nn23ju)
