O femeie căsătorită, de curând, îi făcea bărbatului mâncarea cum putea mai bine. El mânca și era mulțumit de toate, dar mămăliga nu-i plăcea și, pace.
- Nu e cum o făcea mama, o ținea el întruna. Ea muncea să o facă mai bună, o potrivea din sare, din fiert, o mesteca bine... degeaba. El o ținea mereu:
- Nu e cum o făcea mama și gata!
Într-o zi, lăsă ea mămăliga pe foc și se duse iute la o vecină mai bătrână, care o știa pe mama bărbatului ei.
- Spuneți-mi, fraților, cum făcea soacra mea mămăliga, că eu, una, nu-i intru în voie bărbatului și pace. Vecina începu să îi spună cum se face asta, că așa o face și ea. Din vorbă în vorbă, de amărâtă ce era, femeia a uitat și de mămăliga de acasă și de tot. Când și-a amintit că a lăsat mămăliga pe foc, a dat fuga, dar a găsit-o afumată. Tocmai atunci venea și bărbatu-său de la muncă. Ea nu avu încotro: îi puse mămăliga pe masă, așa cum era, afumată. A luat o dată și zise mulțumit:
- Ei, acuma zic și eu că ai făcut o mămăligă bună, cum o făcea mama.
Așa?, zise în gândul ei femeia, bine că știu cum era de bună mămăliga făcută de maică-ta. Și așa i-a făcut-o cât a trăit cu el, că nu-i era greu să o lase să se afume.
