Unitatea de gândire, cuget și trăire a românilor de pretutindeni în Revoluția de la 1848, manifestată în Țara Românească


Categorie: Istoric
|
11-07-2018
Nr: 129
|
Autor: FLORIN BENGEAN
|

Revoluția lui Tudor Vladimirescu, considerată ca o trezire a celor de jos, avea deviza conducătorului ei: „Patria este poporul, nu tagma jefuitorilor", iar răspunsul mulțimii era: „Să-l urmăm, români, cu toți, să scăpăm țara de hoți". Deșteptarea întregii națiuni române, Revoluția din 1848, declara națiunea de-sine-stătătoare, cu legi și datini proprii, cu regulamente și proclamații de ordin intern, cu declarații de neatârnare și respectarea bunelor raporturi cu toate națiunile. Se remarcă acum preotul pandur din timpul eroului-martir Tudor Vladimirescu, Radu Șapcă din Celeii Romanaților, care era suflet al Revoluției din 1848. Odată cu sistarea domniilor fanariote, ierarhia și clerul autohton erau și ele convinse de o eventuală recunoaștere a autonomiei și autocefaliei bisericești, ceea ce a fost de fapt rezultatul - deși mai târziu - Revoluției lui Tudor și Revoluției pașoptiste. Preotul Radu Șapcă este, de fapt, întruchiparea adevăratului slujitor al Legii strămoșești și al gliei străbune. În oastea lui Tudor, care poposea la licărirea plăpândă a lumânărilor de ceară la mănăstirile Tismana, Cozia, Polovragi, Bistrița, Argeș sau la Conacul Goleștilor, Radu Șapcă a cunoscut pe generalul Magheru, care i-a devenit fiu duhovnicesc, așa cum Tudor fusese fiu duhovnicesc al episcopului Ilarion al Argeșului.

Preotul Radu Șapcă nu a fost numai „om de încredere" al revoluționarilor pașoptiști din Țara Românească, ci marele entuziast al acestei revoluții. Încrederea celor obidiți în acest preot, se potrivea zicalei: „ ... Să trăiască Popa Șapcă, c-a scăpat țara de clacă...", fiind o mărturisire și o prețuire a celor ce l-au cunoscut și au cinstit faptele lui. În ziua de 8 iunie 1848, căpitanul N. Pleșoianu chema, astfel, pe Radu Șapcă pe Câmpia Libertății de la Islaz: „... Vino cu crucea și Evanghelia spre a cununa mireasa" (începutul unei noi „familii", revoluția), iar preotul Radu a chemat pe toți clăcașii la cununie. Având legătură cu revoluția, preotul Radu Șapcă, ajutat de preoții Gheorghe și Oprea, a pregătit o masă cu 20 de sfeșnice și a săvârșit slujba sfeștaniei, a stropit mulțimea și a cântat: Mântuiește, Doamne, poporul Tău... Apoi, stropind cu aghiasmă tricolorul și celelalte steaguri, preoții au cântat: Cu noi este Dumnezeu... închinându-se și capii revoluției (printre care Ion Eliade Rădulescu, Ștefan Golescu, maiorul Christian Tell ș.a.) și sărutând crucea, cei de față au cântat: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne... În loc de otpustul slujbei, preotul Radu Șapcă, după ce a chemat pe cei robiți la înviere prin citirea paremiei (capitolul 37 din profetul Iezechiil), a încheiat cu o mișcătoare rugăciune, creație proprie. În continuare, a vorbit Ion Eliade Rădulescu, citind și Proclamația: ÎN NUMELE POPORULUI ROMÂN.

Revoluția a fost pregătită cu mult înainte, alăturându-se ei și o parte din oștirea țării. Încă din 1843, Nicolae Bălcescu, Ioan Ghica, Eliade Rădulescu înființaseră o societate literară, în spatele căreia ființa și societatea politică „Dreptate-Frăție", menită să pregătească pe viitorii luptători și conducători ai revoluției din 1848. Exista deja un Comitet revoluționar cu mare influență politică și diplomatică. În afară de preotul Radu Șapcă, „om cu minte pătrunzătoare, cu sufletul îndrăzneț și cu dragoste de neam" - cum îl înfățișează documentele vremii - au participat nenumărați clerici, știuți și neștiuți. După vestea Proclamației de la Islaz, mai toate județele Olteniei au primit cu căldură noul duh de libertate și dezrobire. Mulți preoți au citit în biserici Programul pașoptiștilor, binecuvântând noile legi. Din Caracal spre Craiova, revoluționarilor li s-au alăturat tot poporul, iar în Capitală, pașoptiștii au fost primiți cu steaguri tricolore și intrând în palat, mulțimea obține abdicarea lui Gheorghe Bibescu, și se formă un guvern provizoriu din care făcea parte și preotul Radu Șapcă. În ziua de 15 iunie 1848, membrii guvernului provizoriu, populația Bucureștiului și Mitropolitul Neofit au ieșit pe Câmpia Filaret, numită de atunci „Câmpia Libertății", iar după un obișnuit Te-Deum și după săvârșirea aghiasmei celei mici, s-au stropit cu ea steagurile revoluționare. A doua zi, 16 iunie, a sosit în București și grupul condus de Eliade, având în frunte pe arhimandritul Ioasaf Snagoveanu. De această dată, președinte al guvernului este ales mitropolitul Neofit. După câteva zile, căpetenii ale oastei domnitorului au atacat mulțimea; atunci monahul Ambrozie, de la metocul Episcopiei Buzăului, s-a aruncat disperat asupra tunurilor îndreptate spre mulțime și le-a stins fitilele, - de atunci s-a numit „Popa Tun".

Mulți preoți și monahi au urmat pe inspiratul Ambrozie, iar guvernul provizoriu s-a simțit dator să mulțumească, printr-o proclamație, „tuturor preoților și ieromonahilor ce în capul poporului, cu peptele goale se puseră înaintea tunurilor și le zmulseră din mâinile inamicilor libertății...". Dar, de-a lungul istoriei, cel mai mare dușman al libertății a fost trădarea. Și în acest caz, unii revoluționari mai șovăielnici, la zvonurile răspândite de Iordache Zosima, serdarul mitropoliei, că se apropie o armată străină, au plecat la Târgoviște, totuși, s-a menținut guvernul provizoriu. Mari dificultăți s-au ivit și pe seama celor două probleme: votul universal și împroprietărirea clăcașilor, boierii opunându-se mai ales împroprietăririi. Deputatul clăcaș, preotul Neagu Benescu din satul Domnița (jud. Râmnicu Sărat), a adus aspre învinuiri deputaților boieri, arătând că numai datorită clăcașilor s-a putut susține și apăra ființa țării, că boierii se împotrivesc zadarnic, fiindcă „proprietarii de pământ, fără brațe, n-au niciun venit și sătenii fără pământ n-au unde munci". S-a realizat foarte puțin față de proiect, boierii așteptând ajutor din afară pentru oprirea reformelor. Și, într-adevăr, a sosit o armată turcească de vreo 20.000 de ostași, sub conducerea lui Suleiman Pașa. Acesta fu primit fără vărsare de sânge, ceea ce a surprins oastea otomană. Suleiman Pașa a primit o deputăție de o mie de clăcași din Prahova, condusă de arhimandritul Ghenadie Pârvulescu-Poenăreanul, care rugă pe conducătorul musulman să mijlocească pe lângă sultan pentru recunoașterea Constituției revoluționare. La 6 septembrie, pe dealul mitropoliei se ardeau filele din „Regulamentul organic". Și iarăși bejenii și dezertări; pe de o parte Fuad Pașa, cu toată opoziția poporului din Dealul Spirii, intră în București și arestă capii revoluției: pe unii îi trimise la Brusa, iar pe alții îi închise într-o geamie, pe o insulă a Dunării (probabil Adakaleh), pe de altă parte, intrară în țară și trupele țariste la chemarea boierilor și cu știrea habsburgilor. Neavând armată bine organizată și mulțimea fiind neinstruită, iar capii Revoluției arestați, revoluționarii s-au retras, continuând lupta în ascuns. Iată că împotriva triunghiului fericirii poporului: dreptate, libertate, frățietate, vrăjmașul s-a năpustit prin trupele: „otomane", „habsburgice" și „țariste". Așa a luat sfârșit revoluția în Țara Românească. Mai târziu, Ion Câmpineanul, într-o scrisoare trimisă la Constantinopol lui Ion Ghica, scria: „Cele trei luni de libertate au lăsat urme adânci în inimile românilor. Gurile se pot astupa, ideile însă nu pot fi ucise. Se pregătește pentru noi o listă de prescripție și confiscarea averilor. Aceia care veți brava exilul și privațiunile la care veți fi supuși vă veți întoarce peste câțiva ani într-o țară liberă...".

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval