JURNAL DE CĂLĂTORIE - CU MOCĂNIȚA PE VALEA VASERULUI


Categorie: Social
|
12-07-2018
Nr: 130
|
Autor: MIHAELA RAȘCU
|

Maramureșul este o zonă care te face să simți că trăiești, să atingi o intensitate a emoțiilor de care poate că nici nu te-ai simțit capabil și să ajungi cu gândul mai departe decât în mod obișnuit. Când poposești pe aceste plaiuri de baladă, ți-ai dori să oprești timpul așa încât să te poți bucura îndeajuns de fiecare pom, de fiecare floare și de fiecare lucru meșteșugit de mâini vrednice și măiestre. Când zici Maramureș, zici înalte porți de lemn sculptat cu mare artă, zici mănăstiri încărcate de liniștea unei profunde și vechi înțelepciuni, dar zici și mocănița, fără de care lemnul nu ar fi ajuns să devină poartă, cruce, ciubăr sau lingură.

Iată-ne și pe noi poposind la Vișeul de Sus, gata să pornim într-o adevărată aventură cu mocănița, scăldați de soarele unei zile înfierbântate. Din păcate, la orele după-amiezii, aceeași liniște de pe străzile cuminți și înguste domnea și în gară. Am aflat că dacă îți dorești această aventură, trebuie să fi pregătit să îi rezervi o zi întreagă. Cele patru garnituri, fiecare cu locomotiva sa cu aburi, pleacă din jumătate în jumătate de oră, începând încă de când face ochi soarele, urmând să se întoarcă în aceeași ordine, când astrul celest dă primele sale semne de oboseală. Ne-am rezervat locuri pentru dimineața zilei următoare, cu așteptarea picurându-ne în suflet acea nerăbdare care încetinește rostul tuturor lucrurilor.

Și a venit și ziua cea mare! Cu ochii cât cepele, ațintiți asupra locomotivei uriașe care șuiera și pufăia ca un dragon trezit din somn chiar pe peronul principal din fața gării, am încurcat garniturile și am urcat într-una care avea să plece abia la o jumătate de oră după cea la care aveam programare. Așa a fost să fie, să putem asista la agitația aritmică a turiștilor care își căutau garniturile, la manevrele de încărcare a vagoanelor cu ceea ce urma să reprezinte prânzul pasagerilor la punctul de oprire și de alimentare a locomotivelor. Lângă noi, doi tineri, turiști francezi. El, netezind cu atenție obiectivul aparatului de fotografiat performant, ea, bucurându-se deja de faptul că au găsit locuri în vagonul deschis, poate cel mai aglomerat vagon. Alegerea aveau să o regrete mai târziu mulți dintre pasageri, căci, atunci când umbra copacilor și curentul stârnit de mișcarea garniturii au scăzut temperatura simțitor, cei care nu aveau un hanorac și ceva pe cap, au prins să tremure în dansul necontrolat al înfriguraților.

Mirific loc Valea Vaserului. Te umpli de verde, de pace și de vise despre lumi neatinse de urâtul civilizației. Firul apei te însoțește șerpuit pe tot traseul până în locul de popas, unde, un mic muzeu al căilor ferate te așteaptă să răsfoiești o filă de istorie a mocăniței, una dintre cele mai importante valori tehnice și culturale a României. O oră de popas pentru prânz îi aduce pe călători aproape unii de alții. Pe malul apei, înșirați la mesele lungi de lemn, turiștii încing povești despre locuri dragi din țară, despre ce a fost făcut și ce ar trebui să se mai facă, despre câte-n lună și în stele, în timp ce un grup de tineri în costume populare încing un dans repezit pe podelele de lemn special amenajate. Timpul, păcătosul de el, curge acum către ceasul plecării. Unde sunt francezii? E timpul să plecăm și cei doi tineri sunt lipsă la apel. Toată lumea îi caută. Unii i-au văzut prin pădure, alții pe malul apei… Uh, au găsit și ei un loc mai cald într-un vagon acoperit și s-au aciuat pe-acolo. Plecăm. Vântul bate din ce în ce mai tare, dornic să ne arate nouă cine e stăpânul acolo. Și ne-a arătat, nu glumă, doborând un buștean direct pe șine. Stop din nou!

Intervenția pe șine durează două ore. Copiii încep să dea semne de oboseală. Ba foame, ba sete, ba mai știu eu ce. Ne întoarcem, în cele din urmă, în gara care nu mai păstrează nimic din agitația de dimineață, în parcarea cu mașinile încinse de furia soarelui de peste zi și cu un vag iz al gogoșilor scăldate în zahăr care au făcut cu ochiul turiștilor prin geamul mic al chioșcului din clădirea gării. Ar fi bună acum o gogoașă! Tăcuți, rumegând încă noianul de impresii și trăiri, ne întoarcem la ale noastre. Rămâne în urmă în gara de la Vișeul de Sus, acel oftat adânc de final: Doamne, dar ce frumos a fost!

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval