Câinii de pază ai democrației latră mult, dar nu prea mușcă!


Categorie: Editorial
|
12-07-2018
Nr: 130
|
Autor: IOAN CISMAȘ
|

Mergându-se pe linia dezavuării a tot ce a existat și s-a produs în socialism, denigratorii oficiali și cu rea intenție ai sistemului au lăsat o pată neagră și asupra presei, care, cică, servea doar interesele partidului. O minciună sfruntată, pentru că, presa de atunci, în speță cea scrisă și cu ponderea cea mai mare în totalul mass media, deși în mare parte subordonată partidului comunist, fie de nivel central sau județean, avea suficient spațiu, și chiar i se impunea să se ocupe și de „problemele lumești", adică de viața cetățeanului, a comunităților, a întregii societăți.

Dacă ar fi să facem o comparație între eficiența presei de atunci, cu o pondere mult mai mică în sistemul de propagandă al societății, și a celei de acum, care a devenit agasant de răspândită și de diversificată, diferența este de la cer la pământ. De ce? Pentru că atunci presa avea în principal misiunea de transformare a societății. Ea se ocupa mai puțin de informarea cotidiană a cetățeanului, ceea ce, trebuie să recunoaștem, nu era un lucru bun. În acest context, informația își găsea locul cu destul de multă strictețe, doar cu evenimente din sfera nemijlocită a realului, ocolindu-se astfel știrile de senzații, interpretative, îndeosebi cele negative, care, de obicei, constituiau substanța bârfelor și a zvonurilor, care și atunci făceau adevăratul deliciu al cititorului.

Partidul, însă, punea un accent deosebit pe rolul activ al presei pentru modelarea societății din toate punctele de vedere, nu numai propagandistic, cum vor unii să insinueze, ci și al vieții reale, cotidiene. Ca urmare, forța de șoc a presei era îndreptată spre realizarea obiectivelor de dezvoltare și modernizare a societății: a industriei, agriculturii, comerțului, fără însă a se neglija problemele de bună conviețuire (atitudine comportamentală, curățenie, ordine și liniște publică), relațiile interumane dintre indivizi, dintre aceștia și societate, problemele de sănătate și educație, buna conviețuire, modul în care instituțiile statului își făceau datoria în teren, și multe altele. Toate acestea erau câmpuri deschise pentru presă, cu accesibilitate neîngrădită, domenii în care se lăuda, dar mai ales se critica, pentru că menirea noastră de ziariști era să descoperim lipsuri și neajunsuri, deficiențe și să stabilim, împreună cu factorii de decizie de la fața locului, căile de redresare și de impulsionare a activității.

Evident, în contextul actual al presei, care a ajuns, câtă frunză și iarbă, dar din păcate degeaba, se pune fireasca întrebare: de unde atâta „inteligență și determinare" la acei ziariști? Desigur, lucrurile n-au fost de la început așa. În perioada comunismului sovietic de la noi, care s-a întins aproximativ până în anul 1964, ziariștii au fost selectați din rândul muncitorimii, trecuți prin niște cursuri de scurtă durată pe la Ștefan Gheorghiu, iar misiunea lor de bază era susținerea luptei de clasă, glorificarea noii societăți și lupta împotriva dușmanului poporului, după principiul stalinist: „cine nu e cu noi e împotriva noastră".

Venirea lui Ceaușescu la putere, în martie 1965, care a angajat partidul în amplul proces de dezvoltare și modernizare al țării, a constituit un moment de cotitură și în rolul și modul de practicare a jurnalismului. Intuind rolul pe care-l poate avea presa, în general, și cea scrisă, în special, în acest proces evolutiv, a decis, din acel moment, selectarea în presă a celor mai buni specialiști din învățământul de stat, cu aplicații în domeniu, recomandați prin competența lor, de a se angaja în dialoguri și în analize foarte serioase la nivelul conducerii întreprinderilor și instituțiilor, în vederea redresării sau dinamizării activității acestora, cu angajamente consemnate în ziar și termene precise de înfăptuire. Ca oglindă a activității de ansamblu, ziarul era urmărit îndeaproape și de primul secretar al județului sau municipiului, de ceilalți secretari de resort, de instructorii pe domenii, care, nu numai că se informau, dar și acționau, luând la întrebări conducerile acestor unități despre ceea ce se petrece acolo, solicitând remedierea lipsurilor. Un alt mod de control era obligația ca unitatea vizată să trimită în scris redacției, dar și Comitetului județean de partid, un răspuns la articol, care putea fi și un comentariu, dar o sinteză despre măsurile luate de conducerea unității pentru remedierea lipsurilor. Măsuri care apoi erau verificate de același ziarist, printr-o nouă descindere la fața locului și consemnarea faptei în ziar, ceea ce putea însemna laudă, dacă era vorba de o remediere autentică, sau critică, dacă lucrurile arătau altfel. Evident că, în acest context, nimeni nu risca să se joace cu presa, descinderile sale erau riguroase după principiul „punct ochit, punct lovit".

Presa, la vremea aceea, era o îndeletnicire foarte grea și de mare răspundere. Ziariștilor li se cunoștea menirea, dar și probitatea profesională și morală. O îndeletnicire frumoasă, dar și plină de emoții. „Sabia" partidului era mereu deasupra capului nostru, iar cine nu rezista exigențelor deontologice și profesionale se autoelimina sau era eliminat. În schimb, aveam un spate foarte puternic. Eram ocrotiți, în primul rând Legea presei, care ne asigura un anumit grad de imunitate la posibile atacuri și înscenări, facilități la documentare, în orice sector și domeniu, cu excepția zonelor care intrau sub incidența secretului de stat, și apoi autoritatea „patronului", care era Comitetul județean de partid. Pe scurt, aveam toate porțile deschise, iar în cei 25 de ani de gazetărie din epoca lui Ceaușescu, nu mi s-a întâmplat o dată ca cineva să-și permită refuzul unei documentări sau să ne dea afară pe poartă, fie că-i convenea sau nu, cum penibil se întâmplă în zilele de azi. În acest context, se putea face presă ca lumea, obiectivă. Adică, pe viu, penetrantă, la obiect și cu rol critic, transformator.

Este cu totul falsă ideea că nu ne puteam atinge de structurile și de oamenii partidului. Când se impunea, criticam organizațiile de partid, liderii acestora, dacă nu se făcea treabă în teren. Se mergea, cu de la noi putere, chiar și până la nivelul de secretari de partid de orașe și municipii, iar mai sus doar cu aprobarea primului secretar al județului. În privința cultului personalității, conturat mai târziu, problemele se puneau cu totul altfel.

Ce se întâmplă acum, vedeți și dumneavoastră. Dispunem de o presă foarte diversificată și, pe deasupra, mult și haotic supradimensionată, cu care nu se face nicio treabă, pentru că este centrată pe cu totul alte probleme decât cele care vizează treburile majore ale societății, interesul național. De altfel, ea nu este nici mai bună și nici mai rea decât însăși societatea românească de azi și chiar este o oglindă deplorabilă a acesteia. Urmărind-o la treabă și analizându-i preocupările, ne putem da seama de carențele și marea decădere a societății românești. Mare parte din vina pentru această stare de fapt este însăși a presei, a patronilor și a redactorilor acestora, care s-au abătut de la principiile deontologice de bază ale acestei îndeletniciri cu misiuni de chirurgie socială, acceptând să slujească interese de grup și de gașcă. Ca să vă convingeți de această tristă realitate este suficient să urmăriți cele patru posturi private TV, pentru a vedea încotro bat și pe cine slujește fiecare. Dar la fel de degradant este faptul că în redacțiile tuturor instituțiilor mass media (presa scrisă, audio și video) și-au făcut loc tot felul de neaveniți, foarte slab pregătiți profesional, cu o moralitate, dar (uneori) și sănătate mintală îndoielnică, care fac legea, transformând studiourile și paginile de ziar într-un teren de luptă a clanurilor de partid, pe care le promovează cu ostentație, dovadă certă a înregimentării acestora. De aceea avem foarte mult circ în această țară, cu teme facile și agasante, iar de problemele fundamentale ale societății ne ocupăm doar ocazional. De aceea nu avem, nici autostrăzi, nici economie performantă, nici conviețuire civilizată, dar avem în schimb, corupție, nedreptate, hoție și criminalitate, sărăcie, cât cuprinde. De aceea România se zbate de ani de zile ca peștele pe uscat, ea nu performează, motiv pentru care deține lanterna continentului. Acestea se datorează și faptului că presa românească nu-și face datoria, adică face mult zgomot pentru nimic. Iar din nimic, nimic răsare!

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval