ROMÂNIA – 100 - ÎN AMERICA PENTRU UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA (XXXVI) LEGIUNEA ROMÂNILOR AMERICANI, 1917-1918

Distribuie pe:

La 29 octombrie 1918, Liga Națională Română dă un comunicat privind înființarea Legiunii române (două regimente) din Siberia, care luptă alături de cehi, slovaci și americani împotriva bolșevicilor.

Brigada va deveni în scurt timp divizie - spunea acolo -, deoarece niciun român nu mai vrea să stea deoparte. Erau, așadar, trei legiuni românești: una pe frontul italian, a doua pe frontul francez și a treia în Siberia. Cât privește pe românii din America, V. Stoica insera în comunicat că munceau din toate puterile și el stăruia neobosit pe lângă guvernul Statelor Unite să „ni se permită și nouă, celor din America, formarea unei legiuni". Din același comunicat reieșea că în zilele următoare ar fi fost speranțe ca dorința românilor să se împlinească și să poată dovedi și românii liberi din America că vor să fie „uniți cu toții la un loc și în niciun caz asupriți și pe mai departe". Eforturile sale erau reale și susținute, căci chiar pe 21 septembrie 1918 depune un nou și amplu memoriu în cauza Legiunii, semnat împreună cu dr. N. Lupu, demonstrând guvernului american (pentru a câta oară?) avantajele și valoarea morală și politică a acestei legiuni.

Acasă, la Sibiu, cu o lună înaintea Unirii, modesta, dar critica Gazetă a poporului mai spera cu ardoare în iminența sosirii legiunii românilor americani pe câmpul de luptă european.

În fine, la 6 noiembrie 1918, ziarele românești din Statele Unite publică o telegramă laconică prin care se anunța că președintele Statelor Unite a încuviințat în sfârșit înființarea unei Legiuni române. Prin urmare, accentua America, nimic nu-i mai împiedica pe români să-și formeze legiunea mult dorită. Urma să se aleagă lagărul de instrucție.

Se inaugurează lista de onoare a doritorilor de glorie militară, care stătea la dispoziția publicului, zilnic, la Cleveland, în biroul 917 din clădirea „American Trust Building", care era și sediul Ligii Naționale Române din America. Adeziunea se putea face în scris, prin viu grai și prin telefon. Primii opt înscriși erau: Iulius E. V. Ioanovici, Isaia Sădean din Ocna Sibiului, Savu Popa din Ocna Sibiului, Dumitru Filip din Lancrăm, Ioan Utan din Aplodul Mic, Constantin Budac din Oprea Cârțișoara, Simon Crișan din Teiuș și Ioan Cutean din Sebeș. Apoi, listele apar zilnic și tot mai lungi, cu zeci și zeci de nume. Listele se publicau sub genericul semnificativ: S-adună vornicii.

Voluntarii înscriși pentru Legiune au compus și au publicat prompt și un imn intitulat Legionarii, cam stângaci, dar care le exprima, totuși, aspirațiile: „Haide, măi, frate române /Haid și dă mâna cu mine,/ Și-amândoi strânși braț la braț/ Să luptăm până la Vaț/ /Noi formăm o Legiune./ Strânși cu toții la un loc/ Vom forma lupta de foc,/ Și-om lupta toți în frăție/ Pentru scumpa Românie".

Înscrieri se mai făceau și după mitingurile la care căpitanul V. Stoica nu prididea nici acum să ia parte, ajutat de preoții locali, cum a fost și acela din Waren, Ohio, unde părintele Octavian Murășan îi îndemna, cu mult succes de altfel, pe enoriașii săi să se înscrie ca voluntari în Legiunea 51, reamintindu-le că aceasta era datoria sfântă a fiecărui român care putea să țină arma în mână.

După o atât de scurtă bucurie, la 13 noiembrie 1918 ajunge și la urechile românilor vestea armistițiului franco-german.

Războiul luase, practic, sfârșit. America anunța sec: Legiunea română contramandată, informându-și cititorii că „Legiunea română prin care credeam și noi, românii din America, să ne facem datorința față de cauza comună a României Mari și a aliaților noștri ca și față de țara aceasta, de acum nu să mai face". Iar câteva numere mai târziu, aceeași gazetă menționa că nu se vor mai publica numele „fraților legionari" care se înscriseseră, în schimb, numele lor va fi păstrat la arhiva Ligii Naționale și cei înscriși vor primi toate onorurile pe care le merită".

Dintre înscrierile în Legiune prin corespondență dăm un singur și tipic exemplu, acela al lui Teodor Căluș, vătaful călușerilor Societății „Nicolae Filipescu" din Madison, Illinois, care, scriindu-le domnilor de la ziarul America, îi ruga să-l pună și pe el în rândul celor ce vor să meargă la luptă deoarece e gata să moară pentru România Mare, iar „domnului căpitan Vasile Stoica îi strig din tot pieptul meu român macedonean: Căpitane, du-ne, odată, unde-i nor și fum; steagu-n vânt, trăiască țara, vesel sune-acum fanfara, Dumnezeu cu noi de-acum".

În umbra acestor zbateri, frământări, lupte și energii risipite, care n-au reușit să pună pe picioare o unitate militară ce ar fi fost mai mult o mândrie, un simbol menit a ridica moralul românilor de acasă, stătea un raport secret al Aliaților, din care extragem un pasaj ce pare a explica multe: „pe scurt, constituirea unei armate transilvănene nu prezintă un interes real, nici din punct de vedere politic, nici din punct de vedere militar" (subl.ns. - G.N.).

Și degeaba au fost toate eforturile. Pe Aliați nu i-a interesat și legiunea nu s-a făcut. Dar, în fond, ceva tot s-a obținut, conștiința că nu s-a stat cu brațele încrucișate. Și aceasta este astfel exprimat de pana lui Iulius E. V. Ioanovici: „faptul că noi nu am putut trimite legiune nu trebuie să ne întărească credința că noi nu am fi muncit pentru România și că dânsa nu s-a înfăptuit și cu ajutorul membrilor de acum ai Ligii Naționale". Și așa era. Românii din Statele Unite, prin lupta lor pentru legiune, ca și prin alte gesturi politice, și-au adus prinosul lor la Marea Unire, de n-ar fi decât să amintim importanta lor contribuție materială la efortul de război al Statelor Unite, ca și donațiile substanțiale pentru Crucea Roșie Română. Scriind regelui Ferdinand, V. Stoica scotea și el în evidență efortul românilor americani. „Ei - sublinia V. Stoica - au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a ajuta biruința dreptății și numai insuficiența de mijloace a aliaților a împiedicat ca o legiune de 15.000 de voluntari români americani să treacă Oceanul și să poarte Drapelul Românesc pe câmpurile de război ale Europei alături de legiunile române din Italia și Franța". Deci, chiar dacă Legiunea românilor americani n-a ajuns să primească botezul focului, ea a avut, totuși, o semnificație politică majoră: a demonstrat în fața opiniei publice, ca și în fața cercurilor politice, diplomatice și militare din S.U. A., că dorința românilor de a lupta pentru unirea Transilvaniei cu România era unanimă și de nezdruncinat. Că lupta pentru înființarea Legiunii a avut în esență o semnificație și în plan moral, fapt recunoscut chiar de menționatul raport secret, în care consemna: „Constituirea unei armate transilvănene nu poate fi deci considerată decât ca o manifestare cu caracter moral, tinzând să afirme simpatia noastră față de un popor care în circumstanțe nefericite a fost obligat să încheie o pace prematură".

Legiunea românilor americani are însă și un epilog interesant, dar tot nefinalizat. La 4 mai 1919, V. Stoica scria din Paris colonelului american House, oferindu-i pe cei 10-15.000 de voluntari gata încă de mobilizat, cu scopul de a lupta împotriva bolșevismului rusesc, ucrainian, unguresc și bulgăresc, deoarece, susținea el, „România este acum singurul element puternic capabil să ajute lumea civilizată în aducerea din nou a ordinii în treburile Europei Estice". Dar, dincolo de dorința de a vedea România atât de puternică, era vizibilă o îngrijorare nedisimulată atunci când observa în continuare că „noi știm ce înseamnă invaziile și acesta este motivul pentru care suntem hotărâți să depunem toate eforturile posibile pentru a opri această nouă avalanșă de care Puterile Vestice se pare că nu se îngrijesc suficient". Nici dorința căpitanului Stoica de a lupta împotriva bolșevismului în fruntea unui corp de elită, cum ar fi fost Legiunea românilor americani, nu s-a împlinit. Intențiile sale le va plăti însă scump, mai târziu, în timpul regimului comunist.

Putem încheia, așadar, cu o ultimă constatare: campania de organizare a acestei Legiuni va constitui pentru totdeauna o pagină luminoasă a istoriei noastre naționale și, în același timp, o dovadă incontestabilă a patriotismului emigranților români din Statele Unite.

Mulți dintre ei, aflați de doi, trei ani la lucru acolo, iar alții deveniți chiar cetățeni americani, și-au iubit patria de origine în acele grele condiții de război și au făcut tot ce le-a stat cu putință pentru a o ajuta, prin însemnate contribuții materiale, colecte în dolari, dar și prin înscrierea în această Legiune, dând astfel o dată mai mult dovada că erau gata chiar să-și verse sângele pentru întregirea României. Și nu e de prisos să reamintim că dintre acei emigranți români, care se înscriseseră deja ca voluntari în armata americană, și-au dat viața sub steagul înstelat al Statelor Unite circa 11.000 dintre ei.

Așa simțeau și acționau atunci, în 1917-1918, emigranții români din Statele Unite ale Americii. Ei erau conștienți că sacrificiile pe care le-au făcut au fost pentru triumful democrației, al libertății și al întregirii României.

 (Va urma)

Lasă un comentariu