Perioada dramatică a celui de-Al Doilea Război Mondial este încă în atenția multor istorici, sociologi, politicieni și, probabil, a altor categorii socio-profesionale. Redacția îi invită pe cei care au trăit acele evenimente dramatice să ne contacteze și să ne transmită mărturiile lor. În caz că nu ne transmit manuscrise, ne vom deplasa la domiciliul fiecărui solicitant și vom face înregistrări audio. Toate aceste mărturii vor fi publicate, iar în final vor fi editate într-o carte.
Vă mulțumim anticipat.
În zilele trecute am fost solicitați, de către doamna Victoria Arvinte din Târgu-Mureș, pentru a publica o scrisoare scurtă în paginile ziarului. Dumneaei este văduva unui veteran de război. La vremea cedării și ocupării Ardealului, a locuit în satul Dobra, județul Hunedoara. Scrisoarea se referă la momentul refugiului familiei. Reproducem scrisoarea:
“Când ne-au ocupat ungurii, în 1940, aveam 9 ani. Eram elevă. La școala noastră a venit un profesor din Ungaria. Era un om foarte rău. Ne bătea mereu, fiindcă nu cunoșteam limba maghiară. Într-o zi, acel profesor a anunțat să vină tot satul la o adunare în curtea școlii. În ziua stabilită s-a adunat întreg satul. Erau chemați pe rând, în ordine alfabetică, capii de familie. În cazul meu, am fost o familie de cinci persoane, doi părinți și trei copii. Când a fost chemat tatăl meu, acel profesor i-a cerut să treacă la religia maghiară, romano-catolică, cu toată familia. Tatăl meu a refuzat. A spus că el și familia lui nu-și leapădă religia. Acel profesor s-a înfuriat și l-a bătut până l-a umplut de sânge, apoi l-au aruncat în curtea școlii, ca să vadă toți oamenii ce pățesc cei care nu se supun. Mama mea, îngrozită, a fugit acasă și l-a rugat pe un vecin să vină cu o căruță. Pe tatăl meu l-au așezat pe o pătură, l-au pus în căruță și l-au dus acasă. Dar, la plecare, profesorul l-a amenințat că toată familia sa va muri de foame, fiindcă nu vor primi nimic. După ce tatăl meu s-a mai însănătoșit, ne-a spus să ne pregătim pentru că vom merge în România. Așa încât, am plătit o mașină care să ne ducă cu strictul necesar până în localitatea Scecutar. De acolo puteam să trecem granița. Era în acea comună un om care ajuta oamenii să treacă granița, la miezul nopții. Am fost două familii care am vrut să trecem granița, cu copii mici. Dar o familie de unguri din comuna noastră, care a aflat că vrem să plecăm, ne-a turnat și am fost dați în urmărire. Grănicerii din Secutar au venit să-l verifice pe acel om care urma să ne treacă granița. Dăduseră ordin să ne împuște, dar ne-au ascuns în grajdul vitelor până când au plecat. Sora mea avea un an. Mama i-a pus palma la gură, să nu plângă, să nu fim descoperiți. Am scăpat cu bine. La miezul nopții a venit omul care urma să ne treacă granița. Aproape de graniță, cam pe la jumătatea drumului, grănicerii unguri ne-au simțit prezența. Au început să tragă cu armele, iar noi ne-am culcat la pământ. După ce a încetat focul ucigător, ne-am ridicat, am mers mai departe, apoi am dat de un gard înalt. Am trecut de el. Mama era cu sora mea în brațe. Fugeam. Mama a scăpat-o pe sora mea.
S-a întors după ea, apoi am alergat mai departe. După ce am mai trecut un deal, călăuza ne-a spus că suntem în siguranță, în România. Urma să ajungem în primul sat, dar era întuneric și în fața noastră era o mlaștină extinsă, cu multe tufișuri și lupii urlau în preajmă. Eram înspăimântați. Lupii veneau spre noi. Tata mergea de-a lungul mlaștinei să caute un drum pe care să putem trece. Până la urmă a găsit o cărare și am trecut mlaștina. Am mers până la prima casă pe care am întâlnit-o și ne-am rugat de ei să ne găzduiască până în zorii zilei. În dimineața zilei următoare a venit după noi o mașină și ne-a dus la Turda. Acolo erau pregătite, pentru refugiați, niște dormitoare și o cantină. Când am ajuns acolo, am fost luați în primire de un medic și o infirmieră. Pe copii i-au îmbăiat, i-au hrănit, iar de părinți s-au ocupat separat. A doua zi am fost chemați la Biroul de refugiați.
Ne-au întrebat unde vrem să mergem. Am spus că vrem să mergem la București. La București avea mama mea o soră. Ne-au făcut carnet de refugiat și am plecat la București”.
