Asistăm, de la o vreme încoace, la o ofensivă extrem de agresivă a hungarismului împotriva României și a tot ce-i românesc. Dintre multiplele manifestări de acest gen, care n-au contenit 30 de ani, le amintim pe cele de ultimă oră, și anume, demisia recentă, la presiunea UDMR, a ministrului Învățământului și Educației, Valentin Popa, în urma unor încercări de a face ceva ordine prin secuime, acolo unde profesorii și elevii maghiari își bat joc de limba română, limba statului. Este vorba de asigurarea învățământului minoritar cu profesori de limba română specializați, de pedepsirea celor vinovați (inspectori școlari, cadre didactice) pentru delictul major de a fi inițiat și aprobat desenarea, la 4 iunie a.c., de ziua Trianonului, în curtea Liceului de Artă din Odorheiul Secuiesc, a hărții Ungariei mari, iar zilele acestea, intolerabila atitudine a europarlamentarului român de etnie maghiară, Sogor Csaba, de a refuza să vorbească în limba română de la tribuna Parlamentlui European, preferând engleza. Și, să nu mergem mai departe de urbea noastră, reședință de județ, Târgu-Mureș, unde reprezentanții Consiliului de conducere al secției maghiare a Universității de Medicină și Farmacie, Științe și Tehnologie (UMFST) au refuzat să facă deschiderea împreună cu secția română a noului an universitar, pe motivul că prin comasarea celor două universități (UMF și “Petru Maior”) se urmărește desființarea educației în limba maghiară.
Cu alte cuvinte, noi, românii și România, am ajuns foarte rău și acum, ca și cu 29 de ani în urmă, când, în perioada evenimentelor de după 1989, cei care conduceau România erau la cheremul liderilor minorității maghiare, care și atunci, ca și acum, băteau cu pumnul în masă, ordonând alor noștri ce și cum să acționeze, adică să facă ceea ce vor ei. Acestea nu sunt povești în vânt, ci triste realități trăite. Iar dacă atunci, în urma marilor presiuni din țară și de la Budapesta, România a ieșit, cât de cât, basma curată, adică dacă ea a rămas întreagă, faptul nu se datorează nici domnului Iliescu, nici lui Petre Roman sau instituțiilor noastre de forță de la acea vreme, ci nouă, mureșenilor, în frunte cu ziarul “Cuvântul liber” care, prin înființarea Uniunii Vatra Românească, am reușit să identificăm și să edificăm acel val care a pus stavilă iredentismului maghiar, reducându-i puternic agresivitatea.
Colaborarea necondiționată, cu liderii UDMR (pentru că pumnul lor de voturi nu înseamnă nimic bun pentru țară), a persoanelor din vârful celor mai reprezentative instituții ale statului, cum este cazul președinției, guvernului sau Parlamentului, cu toată cunoașterea intențiilor acestora nu este de azi, de ieri, ci tot de acum 29 de ani. Dacă pe vremea aceea tătucul era Iliescu, cu rolul de președinte al CPUN și șef suprem al PSD, acum cei vizați sunt președinții celor două camere ale Parlamentului și liderul pe viață al PSD, Liviu Dragnea, vajnici continuatori ai acestuia.
Tristele realități pe care noi le trăim astăzi ni se trag, în principal, de la cei care s-au angajat în detronarea lui Ceaușescu, găsindu-și tovarăși de luptă, nu printre români, ci printre unguri, care de multă vreme așteptau acest moment. Numai că, această nepotrivită asociere, făcută fără pic de discernământ, ne-a costat și ne costă foarte mult, adică prețul plătit diversionistului Tõkes László, prietenilor de o viață ai lui Ion Iliescu - Király Károly și Domokos Géza et co., a fost foarte mare. Ei au instrumentat și Declarația de la Budapesta din vara anului 1989, unde a fost târât și regele Mihai, dând direcție și orientare cursului greșit al țării ce urma să fie.
În vreme ce validarea, adică înscrierea la Tribunal a Uniunii Vatra Românească, organizație de atitudine civică, care nu-și propuse să omoare pe nimeni, s-a făcut cu multe poticniri, autentificarea UDMR a avut loc într-o veselie, cu toate că în statutul și Proclamația-Program prezentate Tribunalului București era înscrisă cu majuscule, ca intenție finală, autodeterminarea. Principiu de drept internațional, care presupune dreptul de a constitui un teritoriu suveran, pe o anumită suprafață din teritoriul propriei țări. Cu alte cuvinte separatism, una sau mai multe Ungarii mici în spațiul românesc, acțiuni-atac la integritatea țării, care nu pot fi trecute ușor cu vederea. Cu toate acestea, UDMR a fost oficializat ca ONG.
Nu știm dacă acest principiu, atât de grav și de periculos pentru integritatea României, a trecut neobservat, ceea ce ar fi grav pentru cultura juridică și nivelul de cunoștințe ale completului de judecată respectiv, sau li s-a impus validarea, datorită intervenției politicului în justiție, lucru mult mai plauzibil, datorită influenței acoliților lui Király Károly asupra lui Iliescu, acesta fiind profund îndatorat pentru sprijinul oferit de a pune mâna pe putere. De altfel, Ion Iliescu a și dat mână liberă lui Király Károly, ca în calitatea de prim-vicepreședinte al CPUN, deci al doilea om în stat, să se ocupe de problemele Ardealului. Cum s-a ocupat știm cu toții. Primul său obiectiv a și fost să reducă la tăcere vocile românești potrivnice ofensivei maghiare, printre care s-a numărat și ziarul nostru. Îmi aduc bine aminte cum, în cadrul acestei acțiuni, Király Károly, împreună cu Smaranda Enache au solicitat o întâlnire, la începutul lunii ianuarie 1990, cu ziariștii de la “Cuvântul liber”, pentru a ne impune să devenim mai “europeni”. Adică să renunțăm la patriotismul acela caduc, la mitul dacic al originii, la expresii de genul “glia strămoșească”, strămoșii noștri geto-daci și multe altele de acest gen.
Întâlnirea nu s-a sfârșit în termenii cei mai potriviți, și ea a avut menirea să ne lămurească și mai bine despre intențiile ascunse ce urmau să se materializeze și cărora a trebuit să le facem față, îmbrăcând astfel haina naționalismului românesc, responsabil, luminat și ponderat.
În vreme ce oficialitățile noastre au luat autodeterminarea ca pe o glumă, un slogan electoral de mare audiență pentru alegătorii acestei formațiuni politice, care, profitând de prostia sau trădarea românească și văzându-se cu sacii în căruță, UDMR a pedalat de zor pe acest culoar, punându-și la punct, pe termen lung, strategia pașilor mărunți, cucerind astfel teritoriu cu teritoriu, în absolut toate domeniile vieții social-economice, culturale, administrative și politice, maghiarizând și bilingvizând tot ce le-a stat în cale, în zona lor de interes: de la table de localități, la denumiri de instituții, spații de interes public, până la etichetele produselor din magazine.
Dar, cel mai grozav lucru antiromânesc pe care l-au făcut, și continua să-l facă, tot în această idee, este condamnabilul îndemn către conaționalii lor din România de a nu mai învăța limba română, considerând efortul inutil pe toate liniile. Odată în situația în care se va obține oficializarea limbii maghiare ca a doua limbă în stat, decizie în care își pun mari speranțe cu PSD și ALDE la guvernare, iar în cealaltă variantă constituirea, de jure, a Ținutului secuiesc, unde limba maghiară va fi categoric singura suverană. În plus, neînvățarea limbii române de către maghiari contribuie la șubrezirea punții de legătură dintre români și maghiari, în calitatea lor de vecini sau colegi de școală, de muncă, mijloc foarte util de a-i îndepărta pe unii de alții în strădania de a-i convinge pe maghiari să accepte separatismul.
De altfel, oricine poate constata efectele nocive ale acestui fenomen, tinerii maghiari de azi fiind aproape analfabeți la capitolul cunoașterii limbii române, fapt care duce la slaba comunicare a acestora în spațiul românesc și de aici la manifestări separatiste cu grămada, dar și puternica opoziție față de orice încercare de a face oarecare ordine, în domeniu, de a aduce lucrurile pe un făgaș normal, cum a fost și cazul cu decizia ministrului Educației, de a pune studierea limbii române în drepturile ei.
Astfel stând lucrurile nu e de mirare situația în care ne aflăm, adică mai rău decât la începutul anilor '90, pe vremea lui Ion Iliescu, care, văzând în cele din urmă cum stau lucrurile cu maghiarimea, și la presiunile Vetrei Românești, apoi ale PUNR și PRM, și-a cam lăsat amicii udemeriști din brațe, ceea ce nu se întâmplă pe vremea lui Dragnea și Tăriceanu, care, pentru a se menține și a triumfa la putere, deci pentru o alianță efemeră și pentru un pumn de voturi, sunt în stare să pună din nou Transilvania în brațele UDMR, adică ale Budapestei. Tocmai acum când aniversăm o sută de ani de la Marea Unire, în care piesa de bază a constituit-o această provincie istorică, pe care marele Titulescu o consideră inima României, și fără de care România nu poate exista. Întrebarea care ne-o punem în aceste triste zile este dacă membrii simpli ai PSD, care par a nu fi puțini, ceea ce nu e rău, simt cum sub conducerea acestui despot, capabil să dea oricând “un regat pentru un cal salvator”, țara se duce de râpă, la propriu, cu toate pomenile făcute de creștere a salariilor și pensiilor, tocmai pentru a ne cuminți și a ne închide gura la periculoasele lor abuzuri, dintre care destrămarea țării este cea mai gravă.
