Înaltul Domn, de strajă Basarabiei!

Distribuie pe:

Motto: “Domnul cel de pasăre măiastră, Domnul cel de nemurirea noastră - Eminescu.” (Grigore Vieru)

“Trebuie să stăm de pază și să nu dăm decât morți acest pământ de sub picioarele noastre. Da! Chiar dacă Rusia ar fi destul de aspră ca să-l ia de la noi; noi înșine nu îl putem da sub nici un pretext, căci de acest pământ e legată demnitatea noastră, de la acest pământ atârnă viitorul nostru. (...) Cuvântul nostru este: de bună voie niciodată, cu sila și mai puțin” (Mihai Eminescu).

Ziua Eminescului ar trebuie să fie în fiecare zi, fiindcă El nu este doar Poetul-Nepereche, ci și Straja Neamului și a pământului românesc în hotarele apărate cu statornică iubire și jertfă de înaintași. Sora Basarabie, cea “furată, trădată mereu” - cum spune poetul Dumitru Matcovschi - a găsit în marele gazetar Mihai Eminescu un apărător de excepțională forță. “În activitatea sa de publicist, poetul romantic va îmbrăca haina analistului de un realism și o putere de pătrundere fără putință de egalat. - scrie Vlad Pârău (pentru “Veghea”, 2011, citat de Ziariști online) - Prin aceasta a devenit Eminescu omul total nu doar al culturii române, cât al Ființei Românești. (...) El i-a atribuit în articolele sale politice o importanță majoră, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan cu o parte din tragicele evenimente ce au marcat destinul Basarabiei.

Trăind între 1850-1889, simțea proaspete urmele anexării din 1812 a întregului teritoriu dintre Prut și Nistru la Rusia. A trăit pe viu retrocedarea către Moldova, prin Tratatul de la Paris din 1856, a unei părți (Basarabia geografică) din teritoriul anexat abuziv de ruși în 1812. A trăit unificarea țărilor române extracarpatice sub Alexandru Ioan Cuza, la 1859. A fost contemporan cu Războiul de Independență din 1877-1878, în fapt un război purtat de Rusia împotriva Turciei, participarea României ca aliată a Rusiei făcându-se cu scopul obținerii neatârnării față de Poarta Otomană. Deși Rusia se obligase, prin Tratatul de alianță militară, să garanteze integritatea teritorială a aliatei sale România, după câștigarea războiului va încălca vechile angajamente, condiționând recunoașterea Independenței României de re-anexarea Basarabiei la Rusia, la schimb cu Dobrogea.

Tratând problema Basarabiei în articolele sale de presă (cu predilecție în “Timpul”), Eminescu dă naștere unor argumentații de excepție, însă, în primul rând, pornește de la o trecere onestă în revistă a istoriei românilor timp de mai bine de patru secole, din secolul al XIV-lea și până într-al XVIII-lea. Întemeietorul Țării Românești, Basarab I, reușește să unifice mare parte dintre formațiunile politico-statale de mai mici dimensiuni de la sud de Carpați și până la Marea Neagră, cucerind în egală măsură de la tătari, în urma unei campanii militare din anii 1343-1345, teritoriul din nordul gurilor Dunării, aflat între Prut și Nistru, care îi va prelua numele. Aceasta era Basarabia geografică, adică partea sudică a fâșiei de teren dintre Prut și Nistru, imediat lângă Dunăre și Mare. Astfel ia naștere denumirea de Basarabia, întâi pentru a desemna mica provincie danubiano-maritimă, iar apoi acest nume se va extinde asupra întregii Țări Românești din epocă, în calitate de voievodat al lui Basarab. Eminescu lămurește foarte bine acest episod: «Cam într-o sută de ani, de la Tugomir (tatăl lui Basarab I - n.n.) până la capătul domniei lui Mircea, Țara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgărașului și Amlașului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării și țări tătărești nenumite mai de aproape. În această vreme, Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latinește ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia. (...) După ce Ștefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părțile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut și Nistru, aceste părți au păstrat numele distinctiv al dinastiei “primae ocupantis”, a Basarabilor. Deci nu întreaga țară dintre Prut și Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâșie spre sud, hotărâtă și mică, așa cum ne-o arată Cantemir în “Descriptio Moldaviae”. Iată, deci, marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezișă de lângă Nistru, de la Bender, până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad, și ai o lature; apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lature, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lature, apoi luând malul Mărei Negre până la Cetatea Albă, la gura Nistrului, a patra lature; apoi în sus pe Nistru, de la Cetatea Albă până în Bender, a cincea lature. Numai pământul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabia; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.»

Vedem deci că Basarabia geografică, «reală», cum o numește Eminescu, a aparținut mai întâi Țării Românești, pentru ca, în final, să facă parte din Moldova și să rămână pe veci și de drept a Moldovei, deși anexată, în disprețul dreptului, de către imperiile vecine, întâi de către turci, apoi de către ruși.

Referindu-se la existența unei Mitropolii a Proilaviei (Brăilei), subordonată direct Constantinopolului, care fusese creată anume pentru credincioșii români rupți din trupul Valahiei și al Moldovei (în noul context în care Dobrogea, regiunea Brăilei și o parte din Basarabia Geografică se aflau sub turci), după care, în veacul al XVIII-lea, se aprobă desființarea Mitropoliei de Brăila, iar componența acesteia este redistribuită eparhiei de Huși și celei de Buzău, prin aceasta văzându-se în mod indirect cine era considerat a avea dreptul moral asupra acestor teritorii, și că Moldova era posesorul legitim al Basarabiei, Eminescu se folosește în mod strălucit de argumentul organizării bisericești pentru a demonstra ceea ce politic nu era recunoscut în epocă de către mai-marii de atunci, formulând și o morală de adâncă simțire creștinească, demnă să spulbere în zilele noastre orice suspiciune asupra unui pretins ateism eminescian: «Să mulțumim Bisericei noastre, care, prin dumnezeiasca liniște și statornicie ce a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor față cu orice subtilitate diplomatică: întrebarea posesiunei legitime nu mai poate fi controversată».

Cum s-a ajuns ca teritoriul mult mai vast dintre Prut și Nistru să fie denumit după mica bucată de pământ din sudul său (Basarabia) se explică printr-o neplăcută întâmplare cu rușii de la începutul veacului al XIX-lea.

În urma Războiului ruso-turc din 1806-1812, în care Rusia ieșise învingătoare, încheindu-se Pacea de la București de la 28 mai 1812, Tratatul a fost aprobat de țarul Alexandru I pe 11 iunie, cu doar o zi înainte de a se declanșa invazia trupelor lui Napoleon asupra Rusiei. În mod evident, rușii se grăbeau să pună punct războiului cu turcii, pentru a nu fi nevoiți să lupte pe două fronturi. Iată însă, că, la negocieri, dragomanul Dimitrie Moruzi, aflat în teritoriile românești în slujba înaltei Porți, dar jucând la două capete, îi trădează pe turci, stabilind noile hotare pe Prut în favoarea Rusiei, oferindu-le... Basarabia. Hărțile au fost falsificate de așa natură încât cu numele de Basarabia să fie însemnat, până în Nord, la Hotin, întregul teritoriu dintre Prut și Nistru. De atunci și până astăzi s-a păstrat obiceiul instituit de ruși de a desemna prin numele de “Basarabia” Moldova de Răsărit, obicei care la origini ascunde un fals și expresia jafului istoric petrecut la 1812. Totuși, orice am înțelege noi prin denumirea de Basarabia, cedarea ei către Rusia a reprezentat un act ilegal.

Marile Puteri au închis ochii, și de atunci și până în zilele noastre s-a învățat Rusia să aibă drepturi “legitime” în teritoriul dintre Prut și Nistru.

Eminescu a trăit drama pierderii proaspăt recâștigatei Basarabii și s-a exprimat foarte ferm împotriva acceptării pretențiilor Rusiei: “Trebuie să stăm de pază și să nu dăm decât morți acest pământ de sub picioarele noastre. Da! Chiar dacă Rusia ar fi destul de aspră ca să-l ia de la noi; noi înșine nu îl putem da sub nici un pretext, căci de acest pământ e legată demnitatea noastră, de la acest pământ atârnă viitorul nostru.” (...) “Cuvântul nostru este: de bună voie niciodată, cu sila și mai puțin.”

Pe de altă parte, jurnalistul de geniu intuiește faptul că, în contextul de față, problema nu se mai poate mărgini doar la peticul de pământ numit Basarabia, ci se referă la chiar dăinuirea spiritului românesc - constată același Vlad Pârău, argumentând cu încă un relevant citat eminescian: “Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existență pentru poporul român. (...) Nenorocirea cea mare, ce ni se poate întâmpla, nu este dacă vom pierde și rămășița unei prețioase provincii pierdute: putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român. (...) Rusia voiește să ia Basarabia cu orice preț; noi nu primim niciun preț. Primind un preț, am vinde; și noi nu vindem nimic. Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător.”

Mihai Eminescu oferă o definiție a ideii de martiriu, arătând că oricât de strașnic ar fi dușmanul și oricât de mici șansele de izbândă, datoria unui popor este să lupte până la capăt și să mărturisească prin jertfa lui, ca mai târziu eroii Războiului de Reîntregire, că “Pe aici nu se trece!”: “Dacă nația românească va fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin cap să ne impună.”

Oare cât va mai trece până vom înțelege cu adevărat spusele Înaltului Domn: “Dacă dreptul nostru era dezbrăcat de putere, și nu putea să se apere, aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunțat vreodată la dânsul. Căci un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-l pierde”!?!

Lasă un comentariu