România – 100 În America pentru Unirea Transilvaniei cu România (LXXIV) Un episod de acum 25 ani


Categorie: Istoric
|
10-10-2018
Nr: 193
|
Autor: GELU NEAMȚU
|

Acțiunea Uniunii a început imediat după constituirea ei și a continuat până la începutul anului 1919, când Conferința de pace de la Paris a început a da soluții concrete problemelor ce ne preocupau. Ea s-a desfășurat pe de-o parte în adunări publice, în reviste și ziare, în memorii și broșuri, în hărți tipărite, răspândite și chiar afișate pe ziduri, spre a informa publicul mare, pe de altă parte, în ședințe cu dezbateri obiective, în asistența delegaților guvernului, spre a da acestora, care erau intelectuali și universitari distinși, posibilitatea de a cunoaște problemele noastre și de a servi, la rândul lor, guvernului, informații cu privire la soluțiile și mai ales la dificultățile ce aveau să se ivească.

Este evident că din punctul de vedere politic, această a doua latură a acțiunii Uniunii a fost cea mai importantă. Uniunea era în realitate zona Balto-Egee în miniatură. Dezbaterile ei, care s-au ținut la Washington, în 3-5 octombrie, la Philadelphia, în 23-26 octombrie, apoi la New York, în 5-8 noiembrie, erau o repetiție anticipată și de proporții reduse a discuțiilor ce aveau să se petreacă în cursul anului 1919, în sânul diferitelor comisiuni ale Conferinței de pace din Paris. Revendicările fiecăruia dintre grupurile etnice au fost expuse de către reprezentanții săi, care, totodată, răspundeau eventualelor observațiuni ce li se făceau din partea celorlalți sau din partea americanilor prezenți, care doreau lămuriri. Problema noastră a fost expusă de dl. dr. Lupu și de mine.

Firește, controversele nu au putut fi evitate. În special aprige au fost cele privitoare la fruntariile polone cu Lituania și Ucraina; atât lituanienii cât și ucrainenii revendicau linia etnică, pe când polonii, care în principiu nu negau importanța acesteia, invocau și anumite drepturi istorice și necesități economice și strategice.

Tot așa de aprige au fost discuțiile cu privire la problema Peninsulei Balcanice, complicată mai ales prin Tratatul de la Londra din 26 aprilie 1915 (semnat de Italia cu puterile Antantei), care dădea Italiei Dalmația și insulele ei și, astfel, deschidea peninsula unei penetrațiuni italiene. Tratatul acesta a fost obiectul unor atacuri violente, ca fiind în flagrantă contradicție cu principiul de bază al păcii viitoare, care era autodeterminarea popoarelor. A făcut o impresie penibilă că reprezentanții poporului italian, care proveneau ei înșiși din regiuni aflate sub dominare austriacă, au căutat, foarte neîndemânatic, de altfel, să justifice pretențiile italiene și să ceară ca, întrucât dispozițiile tratatului în privința fruntariilor sunt categorice și sunt semnate de Marea Britanie, Franța, Rusia și Italia, deci de pătai mari puteri, problema aceasta să fie considerată ca definitiv rezolvată. Nici iugoslavii, nici grecii, nici chiar albanezii n-au putut accepta acest punct de vedere. Cu atât mai vârtos că guvernul american n-a recunoscut niciodată Tratatul de la Londra. Față de tendințele italiene, reprezentanții popoarelor balcanice au susținut cu energie că “Peninsula Balcanică trebuie să fie a popoarelor balcanice”, ceea ce, în baza principiului autodeterminării, era complet în vederile președintelui Wilson.

Ședințele mai sus amintite ale Uniunii au pus în lumină și anumite concepțiuni de caracter general, a căror aplicare avea să ajute soluționarea dificultăților de către Conferința de pace. Ca bază a constituirii sau lărgirii statelor dezrobite s-a preconizat caracterul etnic al populației, s-a considerat însă, ca o necesitate, să se facă în unele abateri de la acest imperativ, dacă ele erau impuse de considerații geografice și economice. Pentru aplicarea dreptului la autodeterminare și pentru rezolvarea problemelor naționale fundamentale s-a propus plebiscitul, însă, totodată, s-a precizat că în zona popoarelor noastre acest plebiscit ar fi imparțial și conform cu sentimentul public, numai în cazul când teritoriile în care urma să fie aplicat ar fi sub ocupația armatei americane, care nu avea aspirații teritoriale în Europa. Minorităților etnice s-a propus să li se acorde largi drepturi culturale. S-a accentuat, totodată, nu numai necesitatea unei Societăți a Națiunilor, ci și a unor uniuni regionale, cum ar fi Federația Balcanică, o “uniune mai strânsă între Cehoslovacia și Polonia” (ai cărei adepți erau Paderewsky și Masaryk!) sau alte “uniuni” de acest gen. De asemenea, s-a arătat că țărilor fără acces sau cu acces insuficient la mare, urmează să li se acorde, de țările intermediare, facilități de tranzit și zone libere în porturi. Nu s-a pierdut din vedere nici dorința - foarte scumpă americanilor - de a crea, printr-o nouă educație în toate țările, un nou spirit mondial de amiciție și colaborare între națiuni.

(Va urma)

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval