Omul Absurd (III)


Categorie: spiritual
|
07-11-2018
Nr: 213
|
Autor: Pr. dr. EMANUEL SORIN BUGNER
|

René Descartes (1596-1650) era un raționalist. Pentru el, nu inima, ci rațiunea, logica avea întâietate. Logica lui presupune existența vizibilă ca fiind falsă. Asta înseamnă că există doar un adevăr, adică faptul că nimic nu e sigur. Și așa începe filosoful logica întrebărilor sale, pe care ne-o însușim și noi acum, în câteva rânduri: dar de unde știu eu că nimicul există? Nu sunt eu gânditorul, cel ce gândește, cel puțin ceva? Cu siguranță, fără îndoială, că eu exist, de vreme ce gândesc că sunt ceva. Deci, eu sunt ceva gânditor, ceva care se îndoiește, neagă, tânjește, disprețuiește, imaginează și percepe, care vede sau gândește că vede. Evrica: “Cugito, ergo sum”! Așadar e sigur că eu exist!

În vreme ce Descartes suținea cu convingere că procesul logic de cunoaștere și demonstrare a existenței lui Dumnezeu e mai simplu decât cel de cunoaștere a sufletului, credința fiind un dar divin (René Descartes, Philosophie, Fischer Taschenbuch, Frankfurt am Main, 2016), recunoscând, printre altele, nu doar măreția lui Dumnezeu, ci și micimea, marginile umanității, iată că apare azi o nouă logică, a unui alt autor, unul care-și anulează chipul divin ontologic și care refuză menirea de a fi imagine, refexie, oglinda Creatorului, un fel de mediu transparent a Lui, în și pentru lumea de jos, și se afirmă și confirmă, opacizând Lumina veșnică, drept lumina veacului caduc.

A fi simplist înseamnă a nega simplitatea. Dumnezeu e simplu, învățăm la ora de religie. Și e adevărat. Compusul nu poate fi etern. Omul e compus, de pildă, din materie și spirit. Sufletul omului e simplu. De aceea, ideea de suflet contrazice orice teorie evoluționistă. Principiul evoluționist exclude ideea de suflet, pentru că acesta, fiind simplu, nu poate evolua, nu se poate supune selecției naturale. Evoluționismul afirmă că nimeni și nimic nu poate veni la viață, decât dacă este divizibil, precum corpul uman, de pildă. Dar sufletul e indivizibil. Indivizibilitatea sufletului a creat și creează probleme evoluționiștilor. El nu putea lua ființă step-by-step prin evoluție, fiind creat, motiv pentru care evoluționismul renuță la el, îi neagă existența! (“Natural selection could produce a human eye, because the eye has parts. But the soul has no parts... the existence of souls cannot be squared with the theory of evolution” / Yuval Noah Harari, Homo Deus). Deși suntem invitați să renunțăm la suflet, majoritatea dintre noi, spre mirarea și poate dezamăgirea autorului, nu sunt dispuși să o facă: “The terrifiying large numbers of people, who prefer to reject the theory of evolution rather than give up their soul”.

Acum, dacă totuși mai ținem la sufletul nostru, să vedem cine e simplistul? Pentru că în lipsa sufletului, toată vorbăria și morala noastră ar fi inutile. Simplistul poate fi ignorantul din sau dintre noi, indiferentul, nepăsătorul, impasibilul, indolentul, ne-simțitul. Acesta, dacă suntem atenți, manifestă și trăiește un grad foarte redus de libertate. Dar de ce apare un asemenea individ printre noi, sau când apare și când suntem în pericol de a cădea noi înșine într-o asemenea stare de indolență, falsitate și irealitate, ne lămurește tot domnul René. El spune că distorsiunea, greșeala, falsitatea, apar în viața omului atunci când voința lui vrea mai mult decât mintea lui poate să înțeleagă (“....dass mein Wille sich weiter erstreckt als mein Verstand”). Suntem cumva absurzi? Adică lacomi până și în neputințe? “Ratați din exces?”, ar zice Cioran. Am înlăturat un Dumnezeu perfect și l-am înlocuit cu unul imperfect. De aici ni se trage îndepărtarea de adevăr, dominarea libertinajului asupra libertății, impotența intelectual-rațională.

Firea umană este slabă și supusă limitelor proprii. Dumnezeu este incomensurabil, ininteligibil, veșnic, necauzat. Omul nu poate, oricât s-ar strădui, să-L cuprindă cu mintea și cu inima pe Creator. Experiențele sfinților din Pateric sunt doar fărâme milostive de dumnezeire permise de Creator prietenilor Săi. Asta nu ne împiedică însă, să ne imaginăm că există Cineva atotputernic și transcendent. Dar ne împiedică să vrem să ne îndumnezeim firea prin forțe proprii. Perfecțiunea și dorința de perfecționare a firii umane se realizează prin comuniunea cu Perfecțiunea însăși. Nu e greu de înțeles! Unii acceptă, se smeresc și ajung, din mila lui Dumnezeu, sfinți. Alții, oameni curați. Nu puțini o rejectează și chiar o banalizează. Aceștia încep o luptă crâncenă cu propria lor fire, chiar împotriva ei. Omul luptă să normalizeze (domesticească) contrafirescul.

“Din nimic, nu iese nimic''. Descartes - “Realitatea absolută, perfectă nu-și datorează existența unei realități relative, imperfecte”. Așa stau lucrurile și în ceea ce numim fire sau contrafire, firesc sau contrafiresc, normal sau abnormal. Contrafirescul este o scădere, degradare, suspendare, excludere, exilare, chiar disprețuire a firescului. Normalitatea și norma-legea naturii sunt decăzute din drepturile lor exclusive și acuzate de discriminare. Adică, am putea spune că mai puțina realitate are pretenții ființiale egalitare în ceea ce privește deplina realitate. Adică “-1” să fie egal cu “+1”! Dar e ilogic. Totuși, aș putea susține logica, dacă aș gândi ilogic. Îmi e teamă că îmi va sări lumea în cap. Mă întreb de ce nu le sare în cap și celor care consideră că anormalitate = normalitate? E același lucru! Sau ne e teamă cumva că “-1” este discriminat de “+1”? Discriminare matematică! Oare avem voie să discriminăm ilogica prin logică? Ce-ar fi să desființăm semnul inegalității? Ne vom bucura atunci de dictatura egalității! Parcă îmi sună atât de cunoscut...

Așadar, cauza denaturării Realității suntem noi, tot o realitate, dar una imperfectă, naivă, înțesată de relativism și trăiri relativiste. Aceeași realitate o putem percepe cu simțurile, dar o putem conștientiza și cu ajutorul rațiunii. Nu toți oamenii pot vedea, dar majoritatea pot simți. Cei care nu văd, își imaginează ceea ce simt. Imaginea lor nu corespunde însă cu a acelora care văd și simt. Ce-ar fi dacă ni s-ar pretinde și ni s-ar cere ca imaginea nevăzătorilor din naștere, adică a acelora care posedă o mai puțină realitate a lucrurilor vizibile, să fie acceptată ca singura adevărată, sau egal de adevărată cu cea a văzătorilor. “Ce ar fi!” nu mai e de actualitate. Deja ni se impune!

Dacă realitatea imaginată a orbilor ar fi coincis cu Realitatea, atunci poate că Hristos nu ar mai fi fost nevoit să-i vindece. Starea lor ar fi fost firească. Știm însă, că nu e așa. Realitatea ține de perfecțiune și perfecțiunea de sănătate. Orbii erau bolnavi, nu se încadrau deplin în ordinea realității divine. Ei provocau mila și compasiunea. Aveau nevoie de Doctor! Firea se cerea acasă! Orbirea e nefirească, dar nu e un act contra firii. E înțeleasă ca firească, pentru că aparține firii umane decăzute, păcătoase, alterate. Dar nu aparține firii, naturii umane originale paradisiace. Dumnezeu nu L-a creat pe om orb. Din acest punct de vedere nu e firească. În sens strict teologic, am putea spune că toate bolile sunt nefirești. Sunt sigur că pare complicată treaba asta cu religia și explicațiile teologice, dar trebuie să ne (re)familiarizăm cu ele. Altfel, cădem în absurditatea mitologică, dacă nu, privind afișele de pe la KINO (Cinematograf) unde văd numai eroi, mai mult sau mai puțin cunoscuți, aparținând unor mitologii sincretiste, chiar inventate, ai căror fețe și forță fizică mă înspăimântă, deja am căzut. Până și filmele science fiction (Ex: “Avatar”) nu mai sunt ce au fost (Ex: “Războiul Stelelor”)! Dar ne plac, al naibii de mult!

Și ca să revenim, lupta cu boala și păcatul nu este altceva decât o încercare divino-umană de restaurare a firii umane și reașezare a ei în starea de perfecțiune originală și originară. De aceea avem nevoie de Dumnezeu! De unul perfect, însă! Eroii mitologici sunt lamentabil de neputincioși.

Preluând încă o idee de la Descartes, pun întrebarea: a văzut cineva o sirenă, acea femeie fabuloasă, fantastică, mitologică și minunată, întotdeauna frumoasă, jumătate om, jumătate pește? A atins-o? Dar toți ne imaginăm cum arată, cum vorbește, cum înoată etc. Existența ei ireală depinde în mod real de gândirea noastră. Mintea noastră a creat-o. Ne plac și fascinează poveștile cu sirene, precum toate celelalte de acest gen (Harry Potter etc.). În cazul acesta, deși ele nu există, în realitate ne-am format toți aceeași imagine virtuală a lor. Ne-am obișnuit deja cu “existența lor”. Acum, dacă întrebăm un copil, poate ne va răspunde că ele sunt reale, și să nu ne mirăm prea mult dacă a și văzut câteva. Am fi destul de cruzi dacă i-am distruge copilului fantastica și inocenta “realitate”. Întrebarea rămâne totuși: Ce facem cu realitatea virtuală a copilului, când acesta va crește mare? Întrebarea nu e simplă cum pare la prima vedere, având în vedere că și adulții trăiesc într-o virtualitate de neinvidiat. “Dar ceea ce este cu adevărat real în realitate este adâncul realității”, zice Platon. Adică nici vorbă de virtual în realitate. Iar adâncul realității este Protochipul ei (Urbilder). Pentru creștini, Dumnezeu!

Așadar, este viața o boală, o întreagă suferință inutilă? Este ascunsă în însăși întrebarea despre sensul vieții existența unei boli incurabile și conștiente a umanității? Este omul, aș zice, bolnav de sens? Există viață, chef de viață, împlinire ființială, fără un sens? Deși se îmbolnăvesc și suferă, animalele nu își pun probleme de sens. Sunt fericite? Suntem noi, oamenii, căutători de sens, niște frustrați de sens? Statul ne creează o mulțime de dependențe zilnice și ne oferă o pleiadă de posibilități pentru a le consuma, oferindu-ne satisfacția înrobirii la nivel material. După cum reacționează omul planetei de azi, îmbuibat și nemulțumit de sine, nefericit și mereu cu un picior în pridvorul revoltei, la nivel spiritual, statul a dat faliment. Spre exemplu, șomajul ridicat, emigrația forței de muncă, mentalitatea statului acasă sau de a fi întreținut. Domnul Ioan Husar a publicat, recent, un articol întreg, foarte bine scris, doar pe tema asta, intitulat: “MAI BINE ȘOMER DECÂT SĂ MUNCESC CEEA CE NU-MI PLACE!” (deviză care în țările occidentale e descurajată pe cât de mult se poate, excepție mai fac cerșetorii străni răsfirați prin toate ungherele și cotloanele centrelor marilor orașe). Această atitudine ridicolă, încurajată de o legislație impotentă, precum și de indisciplina ridicată la rang de virtute (ich bin geil, adică sunt cool), lipsa de încredere în politicile actuale, arată că programele și variatele proiecte pe care statul român le pune la dispoziția cetățeanului, nu dau randamentul scontat, atât de mult așteptat. E clar că soluția vine mai ales din partea educației, a unui învățământ realist, practic, pragmatic, plin (nu golit) de realitate. Un învățământ care are sens și un sens.

Satisfacerea nevoilor primare ale cetățeanului contemporan, clar exprimate de piramida psihologului american Abraham Maslov (1908-1970), lipsit tot mai mult de satisfacții la nivel superior, intelectual, moral, nu-l mulțumește, ci-i dă senzația inutilității și a lipsei de sens. Odată ajuns aici, toată bunăstarea materială acumulată nu mai valorează nimic. Nu puțini se sinucid! De reținut: dacă viața are sens, atunci omul acceptă orice suferință din partea ei. Dacă nu are, atunci se leapădă de ea!

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval