“Munților cu creasta rară,/ Nu lăsați straja să piară!”...


Categorie: Editorial
|
14-11-2018
Nr: 218
|
Autor: MARIANA CRISTESCU
|

Motto: “Pe noi ne poartă o putere providențială din țară în țară românească și ne-a adus și aici, în Bucovina, și ne va purta și mai departe, în Ardeal, și în toate părțile care au nevoie de noi, până când această Dacie va fi spălată de străinism și să spunem că cerem dezrobirea noastră prin unirea cu România”. (Pantelimon Halippa)

Scriem ca să nu se uite! Pentru toți cei care mai simt românește, noiembrie înseamnă... Bucovina.

“Glasul Bucovinei” - “organ de propagandă pentru unirea politică a românilor de pretutindeni” - a fost primul ziar românesc publicat la Cernăuți, la 11/22 octombrie 1918, de profesorul Sextil Pușcariu și alți patrioți bucovineni, înlocuind publicația “Czernowitzer Zeitung”. Editor și redactor responsabil era Dionisie Bejan. La 12 octombrie 1918 s-a convocat adunarea de constituire a ziarului “Renașterea” (cum s-a intenționat inițial să se numească). În cadrul adunării s-a hotărât înființarea ziarului, dar, la propunerea lui Vasile Bodnărescu, acesta se va numi, în final “Glasul Bucovinei”. În primul număr al ziarului “Glasul Bucovinei” din 22 octombrie 1918, s-a publicat articolul “Ce vrem?”, semnat de 14 intelectuali bucovineni, care cuprindea aspirațiile tuturor românilor aflați sub dominația austriacă: “Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoșesc și să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești. Nu vrem să cerșim de la nimeni drepturile care ni se cuvin”. Cotidianul “Glasul Bucovinei” a fost editat de Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, în perioada 1918-1923. Publicația era difuzată în Vechiul Regat, în Transilvania și în Basarabia. Scriem ca să nu se uite! Țara noastră a intrat în Primul Război Mondial, în vara anului 1916, alături de Antantă (Franța, Imperiul Rus, Imperiul Britanic, Italia și SUA), urmărind realizarea “României dodoloațe” prin unirea cu Vechiul Regat a Transilvaniei și Bucovinei, străvechi teritorii locuite de români. Vis de aur, plătit adesea cu jertfă de sânge și viață de Neamul românesc, mereu trădat, mereu furat, mereu “drumeț în calea lupilor”...

Nu peste mult timp, în ziua de 7 noiembrie se vor împlini 95 de ani de la izbucnirea, în 1917, în Rusia, a Marii Revoluții Socialiste din (25) Octombrie (pe stil vechi)/ 7 noiembrie (stil nou), eveniment (lovitură de stat ???) în urma căruia bolșevicii, conduși de Vladimir Ilici Lenin și “finanțați de germani, preiau puterea la Sankt-Petersburg (capitala de atunci a Rusiei), înlăturând guvernul republican democrat al lui Kerenski”.

Cu sacii în căruță, guvernul roșu își îndeplinește angajamentele față de germani și decide retragerea Rusiei din război, hotărâre unilaterală ce va determina și încheierea campaniei românești. România era singură acum, înconjurată de dușmani. Consiliul de Coroană din 19 noiembrie / 2 decembrie 1917 a decis continuarea războiului cu Puterile Centrale. Numai că, și acum, ca totdeauna, cei primiți cu bunăvoință și așezați de noi în capul mesei ne-au trădat: imediat a doua zi, generalul Scerbacov, comandantul trupelor ruse din România, a propus germanilor un armistițiu, implicându-i și pe români.

La 26 noiembrie / 9 decembrie 1917, România a fost silită, deși victorioasă pe front, să încheie armistițiul cu Puterile Centrale.

În plină revoluție bolșevică, rusească, în Moldova noastră, debandada era în floare, unitățile militare ruse, loiale încă țarului, fiind dezarmate și neutralizate de revoluționari. La 9/22 decembrie 1917, trupele române intervin, pentru a liniști situația. În replică, guvernul “condus de Lenin ordonă, la 3 decembrie 1917, arestarea reprezentantului român la Petrograd, Constantin Diamandy, iar la 13 / 26 ianuarie 1918 ordonă ruperea legăturilor diplomatice cu România”.

“Cu acest prilej a fost confiscat Tezaurul României depus în 1917 în Rusia. O parte s-a reîntors în țară, în 1935, o altă parte în 1956, însă cea mai mare parte a rămas în Rusia sovietică.”

Practic, Pacea de la Brest-Litovsk, din 18 februarie / 3 martie 1918, între Rusia sovietică și Puterile Centrale, precum și intrarea trupelor germane în Ucraina lăsaseră România total descoperită. Între decembrie 1917 și mai 1918 au loc discuții pentru încheierea păcii între România și Puterile Centrale, în cadrul cărora ministrul de Externe al Austro-Ungariei, Ottokar Czemin, cu obrăznicia arhicunoscută, tipică imperialilor, cere, nici mai mult, nici mai puțin, înlăturarea regelui Ferdinand! La 25 ianuarie / 7 februarie 1918, România primește un ultimatum din partea Puterilor Centrale, pentru încheierea păcii. Guvernul Ion I. C. Brătianu demisionează, se formează un nou guvern, condus de Alexandru Averescu, care va demisiona, la rându-i, urmat fiind de Cabinetul Alexandru Marghiloman.

După preliminarii, la Buftea, la 24 aprilie /7 mai 1918, România este forțată să semneze Tratatul de pace de la București cu Puterile Centrale. O rușine! Prin acest Tratat, țara noastră era forțată: “să retrocedeze Dobrogea de sud (Cadrilaterul) și să cedeze o parte a Dobrogei de nord Bulgariei, în timp ce restul regiunii, deși în proprietatea nominală a României, urma să rămână sub controlul Puterilor Centrale; să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați; să concesioneze, pentru 90 de ani, Germaniei, toate exploatările petroliere.” Din fericire, Tratatul nu a fost ratificat de către Parlamentul României, și nici nu a fost promulgat de către Regele Ferdinand I. Ulterior, prin Tratatul de la Versailles, au fost declarate nule toate aceste sinistre prevederi, dispozițiile nu au intrat în vigoare decât timp de șase luni, iar în octombrie 1918 înțelegerile au fost anulate de guvernul Marghiloman, România reluând ostilitățile, cu ajutorul armatei franceze conduse de generalul Berthelot.

În ciuda impunerii păcii umilitoare de la București din 1918, și a prezenței trupelor străine pe o mare parte a teritoriului național, România, redusă teritorial la Moldova, prin retragerea Armatei și autorităților, continua să existe ca stat de sine stătător. Prima provincie care s-a unit cu Patria-Mamă a fost Basarabia, pe fondul dezmembrării Imperiului Rus, odată cu proclamarea principiului autodeterminării. În ianuarie 1918 și-a proclamat independența Ucraina. Complet izolată, Republica Moldovenească și-a proclamat, la rândul său, la 4 februarie 1918, independența. La 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Țării, care cuprindea reprezentanți ai tuturor naționalităților - 138 deputați - a adoptat, cu majoritate de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.

“Azi, noi luptăm pentru cauza noastră națională, pentru trezirea întregului neam de la Nistru până la Tisa. Ne batem pentru cauza neamului nostru, pentru idealul Unirii. Și această clipă a sosit pentru întreg neamul de pretutindeni. Ieri, ideea Unirii s-a împlinit în Basarabia, azi ea se împlinește în Bucovina și mâine [se va împlini] în Ardeal, așa că vom avea fericirea să avem o Românie mare”(Ion Buzdugan, secretar al Sfatului Țării).

“Desfășurarea primei conflagrații mondiale a adâncit și criza de structură a regimului dualist austro-ungar și a impus rezolvarea situației provinciilor locuite de către români, și anume, Bucovina și Transilvania. Bucovina a fost teatru de război, numeroși tineri fiind înrolați în armata austro-ungară, ceea ce a agravat suferințele locuitorilor săi. Totodată, ea a constituit un subiect al planurilor Vienei în încercarea de reorganizare a Imperiului pe baze federale. Lupta națională s-a radicalizat în provincie, în condițiile înfrângerilor suferite de Puterile Centrale. Numeroși ostași români din fosta armată austro-ungară, căzuți prizonieri în Rusia, s-au înrolat în detașamentele de voluntari care susțineau lupta pentru unitate națională. La 27 mai/8 iunie 1917 a sosit, la Iași, primul detașament de voluntari transilvăneni și bucovineni. Situația românilor din Bucovina s-a înrăutățit în toamna anului 1918, când Austro-Ungaria, practic, se prăbușise. Se vehicula teza anexării de către habsburgi, ca o ultimă soluție de salvare, a Bucovinei la Galiția, în timp ce Ucraina ridica pretenții de stăpânire asupra provinciei românești și amenința cu intervenția armată.”

“Bucovină, plai cu flori,/Unde sunt ai tăi feciori?/Au fost duși în altă țară,/Dar se-ntorc la primăvară.//...//Munților cu creasta rară,/Nu lăsați straja să piară!/Dacă piere straja voastră,/A pierit și țara noastră”. (Grigore Leșe, “Cântec despre Bucovina”)

Sextil Pușcariu și Iancu Flondor convocă Adunarea reprezentanților populației românești din provincie. Acum și aici s-a decis unirea Bucovinei cu teritoriile locuite de români, din Austro-Ungaria.

“Congresul General al Bucovinei întrunit azi, joi în 15/28 noiembrie 1918, în sala sinodală din Cernăuți, consideră că: de la fundarea Principatelor Române, Bucovina, care cuprinde vechile ținuturi ale Sucevei și Cernăuților, a făcut pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; că în cuprinsul hotarelor acestei țări se găsește vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropnițele domnești de la Rădăuți, Putna și Sucevița, precum și multe alte urme și amintiri scumpe din trecutul Moldovei; ca fii ai acestei țări, umăr la umăr cu frații lor din Moldova și sub conducerea acelorași domnitori au apărat de-a lungul secolelor ființa neamului lor împotriva tuturor încălcărilor din afară și a cotropirei păgâne; că în 1774, prin vicleșug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei și cu de-a sila alipită coroanei habsburgilor; că 144 de ani, poporul bucovinean a îndurat suferințele unei acârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile naționale și care, prin strâmbătăți și persecuții, căuta să-și înstrăineze firea și să-l învrăjbească cu celelalte neamuri cu cari el voiește să trăiască ca frate; că în scurgerea de 144 de ani, bucovinenii au luptat ca niște mucenici pe toate cămpurile de bătaie din Europa, sub steag străin, pentru menținerea, slava și mărirea asupritorilor lor și că ei, drept răsplată, aveau să îndure micșorarea drepturilor moștenite, isgonirea limbei lor din viata publică, din școală și chiar din biserică; că în același timp, poporul băștinaș a fost împiedicat sistematic de a se folosi de bogățiile și izvoarele de câștig ale acestei țări, și despoiat, în mare parte, de vechea sa moștenire; dară că, cu toate acestea, bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, așteptat cu atâta dor și suferință va sosi, și că moștenirea lor străbună, tăiată prin granițe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ștefan, și că au nutrit vecinic credința că marele vis al neamului se va înfăptui prin unirea tuturor țărilor române dintre Nistru și Tisa într-un stat național unitar; constată că ceasul acesta mare a sunat!

Astăzi, când după sforțări și jertfe uriașe din partea României și a puternicilor și nobililor ei aliați s-a întronat în lume principiile de drept și umanitate pentru toate neamurile și când în urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungară s-a zguduit din temeliile ei și s-a prăbușit, și toate neamurile încătușate în cuprinsul ei și-au câștigat dreptul de liberă hotărâre de sine, cel dintâiu gând al Bucovinei desrobite se îndreaptă către regatul României, de care întotdeauna am legat nădejdea desrobirii noastre.

Drept aceea

Noi,

Congresul general al Bucovinei,

întrupând suprema putere a țării și fiind investit singur cu puterile legiuitoare,

în numele Suveranității naționale,

Hotărâm:

Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României”.

A urmat ce era firesc să se întâmple: Unirea cea mare! Adunarea națională de la Alba-Iulia a avut loc la 18 noiembrie/1 Decembrie 1918. Ea a reunit peste 1.228 delegați aleși și peste 100.000 de oameni veniți din toate colțurile Transilvaniei pentru a consfinți, în mod liber de orice constrângere, hotărârea de unire cu Patria-Mamă. Adunarea a fost deschisă de Gheorghe Pop de Băsești. Într-o atmosferă de puternic entuziasm popular, prin glasul lui Vasile Goldiș, Marea Adunare Națională a proclamat unirea “acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”.

“Nu-i nicăierea pe pământ,/ Nici omenie mai frumoasă, /Nici ceruri nu-s, nici munți nu sunt,/ Ca-n Bucovina mea de-acasă.// Aici și cerul pare-un sat,/ Precum în orice sat e cerul,/ Aici e, parcă, mai curat/ Și mai puternic adevărul.// Și de la Dorna-n Câmpulung/ Și de la Putna la Suceava/ Atâtea ceruri ne ajung/ Că parcă ne-mbrăcăm cu slava.// Acest străvechi pământ de frați/ Cu lacrimi l-a plătit lumina/ Oricâte țări ai să străbați/ Nu-i nicăieri ca-n Bucovina.// Aicea fiecare an/ Cu brazi ne-mpodobește pragul,/ Pe când Vitoria Lipan/ Reintră-n basme cu Baltagul.”(Adrian Păunescu, “Cântec pentru Bucovina”)

Scriem ca să nu se uite ! Scriem ca să se știe, acum, și-n viitorime. Se apropie noiembrie... Iar noiembrie înseamnă Bucovina, splendida Țară a Fagilor și a ctitoriilor Măritului Domn al Moldovei, Ștefan cel Sfânt.

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval