Primul lucru pe care trebuie să-l înțelegem și - dacă suntem în stare - să-l învățăm de la ei, este curajul de a-și asuma fiecare, pe cont propriu, soarta poporului căruia îi aparține. Cei care aveau, în anii următori, să devină înalți demnitari ai României pe care au creat-o au fost în acel incredibil an 1918 simpli particulari, abia întorși de pe front sau din marile universități apusene, întorși hotărâți să-și transforme destinul într-o piatră de temelie a țării care nu exista decât în visul lor. Pentru că ce altceva decât un simplu particular, a fost Iuliu Maniu, atunci când, sublocotenent al armatei în dizoluție a unui imperiu care nu mai exista, a hotărât să încoloneze soldații români, din fosta armată austro-ungară de pe frontul italian, cu care a restabilit și asigurat ordinea în Viena cuprinsă de haosul dintre capitolele istoriei. Un simplu particular în care mulțimile de pe tot cuprinsul Transilvaniei aveau să-și recunoască liderul care va organiza și conduce Marea Adunare de la Alba Mia. Ce altceva decât un simplu particular, profesor al Universității din Viena, a fost Ion Nistor când a format comitetul de organizare al Adunării Naționale de la Cernăuți care a hotărât Unirea cu România și în numele căruia a redactat actul Unirii? Sau Pan Halippa, care - în confuzia infernului declanșat de prăbușirea țarismului, printre popoare care se urau între ele și idei în numele cărora se ucidea - a avut puterea, el și Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu, o mână de oameni, să strângă românii la un loc, să formeze Sfatul Țării și să hotărască primii, fără niciun precedent istoric, unirea cu țara?
Noțiunea de civism nu se inventase încă, dar în mod evident ei sunt cele mai înalte exemple de civism care ne pot deveni modele, iar Centenarul poate deveni nu numai prilejul, ci și școala care să ne convingă că istoria poate fi suma acțiunilor noastre individuale, dacă avem curajul să ne-o asumăm după ce am analizat-o cu propriul nostru cap, dacă avem curajul să o girăm cu propriul nostru destin.
Nu mă îndoiesc că toate popoarele sunt, mai mult sau mai puțin, stranii, fiecare în felul său. Obsedant pentru mine este însă doar felul în care este ciudat poporul român.
S-a scris mult și eu însămi am scris adesea despre neobișnuit de redusa capacitate a românilor de a se solidariza, despre înclinația lor spre mărunțire, fărâmițare, dizolvare. De la “Miorița” la “capra vecinului” trecând prin pârile boierilor la înalta Poartă și mult mai recentele turnătorii la Securitate, istoria noastră sufletească și istoria noastră propriu-zisă ilustrează abundent această teză, despre care au scris autocritic numeroși intelectuali români, intelectualii fiind, de altfel, chiar subiecții predilecți ai fenomenului. De altfel, elanul autocritic ne face să subliniem comparativ trăsăturile de sens opus ale altora și să ne singularizăm în defect. Nu sunt deloc convinsă că e așa. Cu cât m-am apropiat de un popor, cu cât i-am citit cărțile și istoria, cu cât l-am cunoscut la el acasă și mi-am făcut prieteni, am descoperit la toți perspective la fel de autocritice, sprijinite pe exemple mai mult sau mai puțin asemănătoare.
Ceea ce ne singularizează într-adevăr nu este lipsa de coeziune, ci dimpotrivă, felul în care noi, cei atât de rar solidari între noi, am dovedit o solidaritate milenară, ieșită din comun, cu propriile noastre rădăcini, ca și cum ceea ce nu reușea să se închege orizontal pe axa absciselor, s-ar fi solidificat pe axa verticală a ordonatelor.
Am fost împărțiți, fără a fi întrebați, în trei părți, care timp de secole au fost stăpânite de imperii dușmane și dușmane între ele. Am fost astfel, timp de veacuri (și de fapt încă mai suntem) “locul în care se bat munții în capete” cum atât de profund și de exact ne-am definit în basme. Și, totuși, n-am uitat - deși totul ne împingea să o facem - că suntem una, aducând la judecata istoriei proba de netăgăduit, aproape miraculoasă a limbii unice. Țăranii din Veneto abia dacă se pot înțelege cu cei din Toscana și nu înțeleg aproape nimic din siciliană, deși diversele provincii italiene au fost în evul mediu - cu excepția Siciliei - state stăpânite de nobilii locului, în timp ce ardelenii, muntenii, moldovenii, cu tot cu basarabenii și bucovinenii, stăpâniți o întreagă istorie de trei imperii care păreau de neînfrânt, au continuat să se țină strâns legați unii de alții prin aceeași limbă care nu i-a lăsat nicio clipă s-o uite sau să se uite unii pe alții. Între timp, cele trei imperii au dispărut, unul dintre ele chiar de două ori, spre deosebire de limba care, prin simpla ei existență, li s-a opus.
(va urma)
