“ROMÂNUL CARE NU MOARE, RĂMÂNÂND ÎN NEAM...”

Distribuie pe:

Motto: “Numai iubirea clădește, nu ura.” (M.S. Regele Mihai I al României)

Cred că evenimentele importante, unice, din viața unui popor, sunt ca furtunile grozave ale mării, smulgând din adâncuri și aducând la suprafață fie prețioase comori, fie teribile umori menite să otrăvească și să vicieze până și cel mai inocent început de val.

Ceea ce trebuie să se întâmple, se întâmplă negreșit. Așa s-a văzut și duminică, 25 noiembrie, la sfințirea marii Catedrale mitropolitane a Mântuirii Neamului, demers în egală măsură dorit, cu ardoare, de aproape două veacuri, de creștinii României Ortodoxe, dar și demonizat, hulit, mânjit, la ordinul altor voci, din alte, înalte, încăperi, de strigători-stricători de profesie, dar și, din păcate, mai ales de românul simplu, necăjit, umilit, cel mai ușor de manevrat și manipulat. Puțini cunosc hrisovul adresat de Regele Ferdinand Sfântului Sinod, în 10 mai 1920, mai mult decât un prețios document regal, o contopire în duh a Suveranului cu propriul său popor”:

“Înfăptuindu-se unirea politică a tuturor Românilor, prin strădania atâtor minți alese și prin sângele atâtora dintre copiii cei mai buni ai neamului, aducem laudă îndreptățită lor și slavă nesfârșită Atotputernicului Dumnezeu, care nu ne-a părăsit în necazuri, ci ne-a întărit inima și gândul, ducându-ne la izbândă.

Astăzi, mai mult ca oricând, suntem datori să-l preamărim din toată inima cu cântarea «Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă aplecați, căci cu noi este Dumnezeu». Această cântare, însă, trebuie să răsune în Biserica Mântuirii, pe care suntem datori să o ridicăm în capitala tuturor Românilor, ca semn de mulțumire pentru ajutorul celui Prea Înalt, și ca simbol al unității sufletești a întregului neam, și veșnică pomenire celor răposați pentru înfăptuirea României întregite. Iar întru aceasta, slujească-se de pildă bunii noștri strămoși. Pildă să ne fie Ștefan cel Mare, care, după luarea Chiliei, mulțumii lui Dumnezeu, dătătorul biruinței, prin ridicarea Mănăstirii Putna, de unde a purces atâta duh întăritor în vremile noastre de restriște. Pildă să ne fie făuritorul unității noastre politice de acum 318 ani, viteazul Mihai Voevod, a cărui mână s-a descleștat de pe sabia-i fulgerătoare, ca să pună o nouă și puternică piatră de temelie Mitropoliei Românești din Alba-Iulia Ardealului, drept mulțumire Celui Prea Înalt pentru biruința îndreptățitei sale lupte. Pildă să ne fie Matei Voevod Basarab, care a semănat pământul Țării cu lăcașuri dumnezeiești, ca mulțumire Celui de sus pentru ajutorul dat întru apărarea sfintelor sale năzuințe. Iar aceste lăcașuri închinatu-le-a el sfinților mucenici ostași în conștiința dreptei jertfiri a oștenilor săi. Pildă să ne fie tot șirul de strămoși, întemeietori de lăcașuri dumnezeiești, pentru binefacerile primite de sus. În sfârșit, pildă să ne fie răposatul Rege Carol I, care și-a unit gândul cu vechii ctitori, aducând la noua strălucire minunile de la Argeș și Trei Ierarhi. Căci sufletul și jertfa biruitorilor de la Plevna s-au adăugat în temelia și la frumusețea acestor altare de mulțumire și proslăvire a Stăpânului tuturor.

Noi, poporul român, am avut fericirea de a conduce Țara la înfăptuirea visului de aur al strămoșilor: Unirea sa într-un singur Stat național. Deci, și sfânta biserică, care dorim a se înălța întru amintirea acestui strălucit eveniment, se cuvine să fie un monument vrednic de țelul măreț ce l-am atins, și opera tuturor Românilor, ca un simbol al unității de neam și de credință. Neamul întreg și-a încordat vânjoasele-i brațe pentru îndeplinirea scumpului său ideal național: neamul întreg se cuvine să-și arate recunoștința către Dumnezeu, de la care ne vin toate darurile, ridicându-i altar de închinare, pe care ni-l închipuim ca o podoabă a gândului artistic românesc.

Iar, pentru fericita întrupare a acestui gând al nostru, și pe temeiul orânduirilor canonice, cer Prea Sfințitului Sinod al Bisericii strămoșești, înalta sa binecuvântare, spre a se putea începe pregătirile pentru ridicarea acestei Sfinte Biserici.

Și Domnul va răsplăti celor ce iubesc buna podoabă a casei sale.”

“Biserica Ortodoxă este Maica Neamului Românesc” a spus Mihai Eminescu. Așa este, fără îndoială! Căci suntem primul neam creștinat pe bătrânul continent. Să ni-l reamintim pe Apostolul Andrei, cel învrednicit cu această sfântă misie, pe care-l vom prăznui peste câteva zile! O pancartă cu superbul înscris eminescian a fost înălțată între celelalte mii, aduse de români din toată țara, veniți în Capitală nu ca la Mecca pătimirii noastre, ci precum, cu un veac înainte, la Alba Iulia, în prima zi de Decembrie a anului 1918, ziua splendidei Uniri. Și mi-a fost drag gândul prietenului meu, medicul Mihai Tîrnoveanu, din Brașov (“gând la gând, cu bucurie”!), publicat deunăzi pe internet:

“Construcția: Alba Iulia din Capitala României. Înaltă până la Duhul Strămoșilor, Coloană între Pământ și Cer, ocrotită de poporul dreptcredincios: Catedrala Mântuirii Neamului! Piatra de Temelie este jertfa celor care s-au mântuit în războaie, răscoale, în ocne, închisori și în munți, luptând pentru acest Tărâm ce se întinde de la Nistru până la Tisa. Fără puterea dată de acești Voievozi, Martiri și Luptători nu s-ar fi putut zidi nimic.

Un tânăr patriot din județul Covasna mi-a spus că este Catedrala Unității Românilor... Nu așa se cheamă, l-am corectat eu grăbit, dar în clipa următoare mi-am dat seama că ar putea avea dreptate, s-ar putea numi și așa, căci în jurul Ei s-au adunat, în Sfânta zi de duminică, zeci de mii de oameni din toate provinciile istorice ale țării. Catedrala este și va fi, până dincolo de Veac, Alba Iulia din Capitala României, locul în care sentimentul de acasă, de familie, l-am simțit din nou, la fel ca la Chișinău, anul acesta, pe 27 martie, la fel ca la Târgu-Secuiesc, anul trecut, de 1 Decembrie, când aproape în orice colț unde mă purtau pașii întâlneam prieteni, frați, pe unii cunoscându-i din viața reală, pe alții, din acest loc virtual, având bucuria să-i văd în carne și oase, în duhul românesc ce ne leagă pentru eternitate. Din nou am avut certitudinea că nu este totul pierdut, că de acolo unde este mai greu, că de acolo unde vrășmașii lovesc cel mai crunt, de acolo ne putem ridica ca popor pe linia Neamului, acolo ne putem uni ținându-ne unii de alții pentru a nu cădea, așa cum frumos si bine spunea, la Vârghiș, satul cu trei români, părintele Vasile: «Ne ținem unii de alții pentru a putea merge înainte».

Catedrala este un astfel de loc, lovit, batjocorit, de cei fără de Cruce, la fel ca oricare Simbol al Neamului Românesc Etern. Agresiunea străinilor și înstrăinaților împotriva ei a fost și este cumplită, resurse enorme s-au investit în propaganda defăimării ei, s-a aruncat cu pietre în Ea, dar Hristos a rânduit ca pietrele să nască Ziduri, să nască Cetate. Poporul care nu moare, rămânând în Neam, rostește, mărturisește, odată cu Mihai Eminescu, românul care a înțeles Timpul, următorul Gând: “Biserica Ortodoxă este Maica Neamului Românesc”.

Un adevăr pentru veșnicie, o ctitorie pentru slava Luminii cerești!

Lasă un comentariu