ASTĂZI, NOI CE FACEM PENTRU TINE, ROMÂNIE?!

Distribuie pe:

Dacă luăm ca punct de plecare faptele înaintașilor noștri de la 1848 încoace, vom constata că românii din cele trei principate s-au înscris foarte bine pe coordonatele impuse vremii de această revoluție, care a cuprins întreaga Europă, și care a îmbrăcat haina luptei pentru realizarea unității naționale și eliberarea de sub dominația străină. La numai 11 ani după eveniment, la 1859, elita românească a vremii a realizat unirea Moldovei cu Țara Românească, sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza, intrată în uzul nostru sub denumirea de Mica Unire, în timp ce ardelenii speriați de perspectiva sumbră a alipirii Transilvaniei la Ungaria, își îndreptau tot mai mult privirea spre frații lor de peste Carpați. Fermentul progresului și al înnoirilor social-economice și politice a determinat o adevărată bătălie în marș, marcată de noi împliniri, printre care amintim cucerirea, după 18 ani, sub regele Carol I, a independenței de stat a tinerei Românii (1877), participarea glorioasă, dar și plină de mari sacrificii, a României la Primul Război Mondial, (1916-1918), care a pregătit calea spre Marea Unire (1918), generația acestei vremi reușind să aducă la sânul patriei-mame toate teritoriile înstrăinate de-a lungul timpului, realizându-se astfel acel rotund al Vechii Dacii și pregătind calea spre prosperitatea interbelică, nemaiîntâlnită.

Roata istoriei puternic marcată de Al Doilea Război Mondial ne-a plasat pe o nouă orbită, prin instalarea în 1945 a regimului comunist, ca apoi, după alți 45 de ani, în decembrie 1989 să avem o șansă pe care n-am reușit să o fructificăm nici până azi.

Făcând o sumară recapitulare a mersului istoriei de la 1848 încoace, constatăm că generațiile de români care ne-au precedat, atât în entități separate, până la Unire, cât și mai apoi, au dus pe umerii lor greul momentelor cruciale care au marcat traseul ascendent al evoluției patriei noastre, stropind cu sudoare, sacrificiu și sânge fiecare treaptă a înălțării ei. Analizând intervalul la care ele s-au petrecut: 11 ani până la Mica Unire: de aici 18 ani până la Războiul de Independență (1877), apoi 37 de ani până la Primul Război Mondial și 41 de ani până la Marea Unire, după care un nou Război Mondial la un interval de numai 22 de ani, observăm că gradul de încărcare cu momente cruciale a generațiilor care ne-au precedat a fost foarte mare, unele fiind părtașe la 2-3 evenimente de această anvergură, iar pentru tot ceea ce s-a dobândit s-a plătit cu vârf și îndesat, atât prin pierderi materiale, cât și umane, incalculabile. Mergând mai departe, chiar și celelalte evenimente: trecerea la comunism în 1945 și apoi revenirea din 1989, au fost plătite cu un tribut greu de vieți omenești. Ne-am obișnuit, dintr-o demagogie ieftină, ca despre perioada comunistă să vorbim doar în termeni catastrofali, ceea ce nu este corect. Au fost fără îndoială foarte multe anomalii, dar perioada socialismului marchează cea mai fertilă etapă în dezvoltarea generală a României din întreaga sa existență, fapt ce nu poate fi contestat de nimeni, mai ales de noi, cei de azi, lipsiți de suportul moral al faptelor.

Așadar, fără a ne întoarce prea mult în istorie, la strămoșii noștri geto-daci și traci sau daco-romani, care ne-au purtat cu demnitate zestrea de teritorii și comoara de limbă prin negura potrivnicelor vremuri, până în epoca modernă, tot respectul și față de pașoptiștii și urmașii acestora la sfârșit de secol 19 și început de secol 20, care prin curajul, înțelepciunea și sacrificiile lor, ne-au dat la „cheie" o țară rotundă, reîntregită, râvnită de atâția, deschizându-ne apoi larg porțile spre noua libertate și prosperitate - decembrie 1989. Oportunitate atât de dorită, dar din păcate nefructificată de chiar generația noastră, căreia nu i s-a cerut practic niciun fel de sacrificiu major și dureros, doar folosirea cu chibzuință a inteligenței și voinței de a ieși din apăsătorul tunel al timpului și a duce la îndeplinire noile aspirații de libertate spre mai bine și prosperitate.

Poate tocmai pentru că am fost absolviți de marile sacrificii, generația zilelor noastre, chemată firesc și ea să-și aducă obolul la înfăptuirea destinului românesc, se dovedește incapabilă să-și facă datoria la nivelul înaintașilor noștri.

Dacă privim în tolba faptelor ultimilor 29 de ani, constatăm că în afara unor proiecte finalizate cu sprijinul străinătății, mai mult pe criterii politice decât de performanță, mă refer îndeosebi la intrarea României în NATO și Uniunea Europeană, nu prea avem ce consemna. Remarcăm în schimb o scădere dramatică a potențialului economic al țării prin distrugerea fără precedent, de către ai noștri (direcție în slujba căreia și-au pus toată imaginația), a majorității obiectivelor industriale și agricole, dezorganizarea și deprecierea dramatică a societății românești, a autorității instituțiilor statului, creându-se astfel câmp liber jafului și hoției de tot felul și la toate nivelurile. Consecința: instalarea abuzurilor, dezordinii și inechității, sporirea sărăciei la scară națională, odată cu îmbogățirea altora și reducerea drastică a nivelului de trai, instaurarea unui mod de viață specific țărilor mafiote. Toate acestea pentru că cei veniți la putere s-au constituit în găști haiducești pe care le-au botezat, de ochii lumii și ai străinătății, partide, care însă, comportamental, n-au nimic comun cu această formă de organizare politică, din moment ce acționează la voia întâmplării și nu pe baza unor programe fundamentate strategic și cu obiective de dezvoltare națională.

Un lucru trebuie să fie clar. Dacă România ar fi avut partide veritabile, structura societății și eficiența clasei politice ar fi fost cu totul alta. Fără a le considera ușă de biserică, partidele adevărate ar fi făcut în cele două decenii ceva și pentru această țară, sau cel puțin n-ar fi lăsat-o de izbeliște, dacă membrii și conducătorii lor n-ar fi fost atât de ahtiați după avere și putere cu orice sacrificiu, și nu și-ar fi umilit poporul, de dragul devenirii lor capitaliste, cu orice preț, adică a îmbogățirii peste noapte, și pe căi necinstite, prin jaful asupra avuției naționale. O prestație jalnică în fața istoriei și cu consecințele de rigoare. Concluzia este clară. Cu asemenea indivizi și cu un așa mod de comportare față de o națiune, înfometată, îngenuncheată, lovită puternic în demnitatea ei nu se mai poate merge. Reforma statului și a societății, a clasei politice sunt priorități ce nu mai pot fi amânate. O reformă de amploare, profundă și nicidecum un surogat care să exprime interesul unui partid, ci al întregii națiuni, elaborată de cele mai luminate minți ale statului. Avem nevoie de structuri politice și ale statului viabile, funcționale, orientate spre obiective ce privesc readucerea societății românești pe linia de plutire, în rând cu ale celorlalte țări europene. Avem nevoie însă și de o nouă atitudine a cetățeanului, dar mai ales a politicienilor, astăzi atât de înrăiți și în război cu toată lumea, nu numai cu ei înșiși, ci și cu ceilalți indivizi și cu statul, cu legile juridice și ale bunului simț. Încrâncenarea a ajuns atât de departe încât suntem incapabili să discernem obligația de a ne comporta onest și civilizat, la muncă, pe stradă și acasă, în locurile publice, în raport cu instituțiile statului.

Anul 2018 a fost și continuă să fie o perioadă extrem de dificilă, dacă avem în vedere obligațiile ce ne revin din sărbătoarea Centenarului și din pregătirile pentru preluarea președinției Consiliului European. Evenimente majore, dar din păcate, nici pentru una și nici pentru cealaltă nu suntem suficient de pregătiți. Mai mult decât atât, se pare că stările conflictuale la care s-a ajuns, fie datorită unor provocări externe, dar și lipsei noastre de discernământ, ne vor aduce în situația de a transforma succesul într-un fel de dulce-amar la capitolul imagine, dar și de prezentare în fața Europei și a lumii. În această perspectivă și anul 2019 va fi extrem de greu din toate punctele de vedere, pentru majoritatea românilor. Nu numai prin povara crizei politice, economice și financiare care nu se mai sfârșește, ci și prin prioritățile pe care le avem de înfăptuit. Pentru că ne-am pricopsit cu o clasă politică atât de imperfectă, în consecință, ineficientă și rapace, inutilă chiar, este imperios necesară implicarea elitei societății civile, a cetățeanului avizat, monitorizându-i, îndeaproape, acțiunile, sancționându-i public derapajele, pentru a o trezi la realitate. Întrucât aleșii noștri, mici și mari, sau cei instalați în posturi importante, din păcate, îndeosebi pe criterii clientelare, s-au obișnuit timp de aproape trei decenii să ne ignore, nu prea mai au timp și pentru cei mulți și nevoiași, este bine să le mai amintim de menirea lor, și poate un referendum pe tema justiției ar fi necesar pentru a se pune capăt interminabilei așa-zisei îndreptării ei, după un singur calapod (Dragnea), fără a se ține cont de consecințele dezastruoase asupra echilibrului societății de azi.

Au trecut mulți ani de la schimbarea regimului în decembrie, și noi, cei din generațiile de azi, nu numai că nu avem cu ce ne mândri, dar în fața istoriei și a înaintașilor noștri purtăm stigmatul rușinii pentru iresponsabila contribuție la decăderea, pe timp de pace, a unei țări și a unui popor care în ultimul secol și jumătate au făcut pași foarte importanți spre împlinire ca națiune, chiar dacă nu toate ne-au mers din plin. Vina noastră, a celor de acum, este cu atât mai mare cu cât răul pe care-l invocăm și de care ne plângem este „opera" nesăbuinței noastre în a gestiona un moment crucial din viața țării și a națiunii, cu atât mai mult cu cât nu ni s-au cerut sacrificii. Pentru că înaintașii noștri au făcut atâtea pentru noi, în condiții atât de vitrege și cu sacrificii enorme, în numele celor care au fost, dar și al generațiilor viitoare este bine să ne întrebăm: Noi ce facem astăzi pentru tine, Românie?!

Lasă un comentariu