ORTODOXIA LIBERTĂȚII VS. TRAGEDIA UNEI ANESTEZII REUȘITE!


Categorie: spiritual
|
05-01-2019
Nr: 2 (7.463)
|
Autor: Pr. dr. EMANUEL SORIN BUGNER
|

Duhul lui Hristos, care sălășluiește în Biserica Sa, o conduce și o sfințește, nu se supune orânduielilor omenești și nu este afectat în vreun fel de acestea, oricare ar fi ele, însă cheamă mereu omul la iubire jertfelnică, ascultare și smerenie. Ordinea din Biserică este superioară oricărei ordini lumești și are ca fundament al conducerii principiul ierarhic, care se manifestă în deplină libertate. Dumnezeu este cel care a creat lumea, iar omul, o simplă, dar mult iubită creatură, îi este supus, în sensul că el trebuie să caute mereu să răspundă iubirii divine nemărginite prin împlinirea voii Celui ce l-a creat. Total contrar teoriilor liberalist-iluministe, libertatea autentică o găsește acela care se supune ascultării de Dumnezeu și nu acela care, abuzând de propria-i libertate, i se opune.

Biserica este un organism viu, prin care curge sângele lui Hristos, care își are viața în Hristos și nu în afara Lui, condusă de El, nu de om, care se conduce după principii și norme care transcend orice legi și structuri omenești. Ceea ce într-un stat secular poate părea corect din punct de vedere democratic (ex.: dreptul la eutanasie), în Biserică este un păcat de moarte și este tratat ca atare.

Creștinul secularizat trăiește marea partea a timpului vieții sale într-o societate democratică, fiind obișnuit cu „ordinea", evit cuvântul „rânduială", impusă de aceasta. Este învățat să se comporte într-un mod liberal-democratic, iar acest fapt îi conferă o oarecare mândrie de sine. Obișnuit să trăiască „liber", omul contemporan nu pregetă a se manifesta în chip desfrânat (fără o frână a conștiinței) într-o lume în care totul (aproape totul) îi este permis, iar când intră în contact cu lumea sacră (mediul bisericesc) îi pare că Biserica îi confiscă libertatea, Duhul lui Hristos apărându-i ca ceva straniu, străin de preocupările sale, și mai grav, drept un atentator la drepturile sale democratice. Se bat astfel cap în cap, până la sânge uneori, două concepte și totodată realități contrare: duhul lumii seculare și Duhul lumii sacre, duhul omului autonom, suficient sieși și duhul omului înduhovnicit. Trebuie însă precizat faptul că, atunci când e vorba de sânge, acesta îi aparține numai omului înduhovnicit: martir, erou, sfânt.

Lumina (ochiul) Bisericii este Hristos și El o ferește de întuneric. Omului nu-i stă în putere să o altereze, micșoreze, dar nici să o intensifice. Doar transfigurați de lumina lui Hristos, sfinții au înțeles Taina Bisericii și ne-au transmis-o și nouă spre mântuire și izbăvire. Netransfigurat, ochiul impur secular nu poate avea pretenția de a pătrunde, reordona sau reconfigura în vreun fel Taina aceasta mare și veșnică a Bisericii.

Obișnuiți să-și exprime personalitatea după bunul plac, fără restricții de ordin spiritual, creștinii secularizați încearcă să-și impună principiile autonome și în interiorul Bisericii, fiind iritați de faptul că în Biserica lui Hristos trebuie să domine ascultarea, supunerea reciprocă, iubirea jertfelnică, smerenia, liniștea, virtuți care nu anihilizează, ci, dimpotrivă, intensifică simțul adevărului, al libertății și al demnității umane. Unii dintre aceștia, dezamăgiți, descurajați sau pur și simplu, „sătui'' de un asemenea arsenal de virtuți creștine, se reîntorc rapid pe drumul cețos și nesigur, dar plin de adrenalină, al vieții lor anterioare, părăsind ostentativ domeniul sacru pe care sperau să-l reformeze și reformuleze după chipul și asemănarea modului lor de viață descreștinat. Bineînțeles că Biserica e vinovată, zic ei, fiind o Biserică tradiționalistă, anacronică, antimodernă etc.

Globalizarea valorilor seculare în viața creștinului de azi nu ocolește compor-tamentul religios al acestuia. Mulți creștini (mai ales în Apus) se retrag din Biserică pentru a putea profita, nestingheriți, de bunurile materiale ale lumii în care trăiesc, dar care, paradoxal, nu le aparțin, mântuirea sufletului fiind, în cel mai fericit caz, subordonată intereselor materialist-con-sumiste de moment. Unii dintre ei devin liberi cugetători atunci când sunt întrebați despre propria lor credință sau despre cultul religios privat sau public la care iau parte, dar foarte lipsiți de inspirație, rațiune și consistență filosofică, atunci când e vorba de susținerea și punerea în practică a unor valori spiritual-morale comunitare, așa încât spațiul privat al creștinului secularizat, nepracticant, se distinge prin lipsa de esență, timpul liber petrecut după o săptămână de lucru fiind un timp gol, din care lipsește legătura omului cu el însuși și cu Dumnezeu. Weekend-ul a transformat sărbătoarea religioasă și ziua de Duminică, zile sfinte de rugăciune și odihnă, în timp afectat preocupărilor nonreligioase, neimportante, perene. Sentința divină „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă'' (Matei 6,33) nu mai are nicio semnificație. Ba dimpotrivă, omul aleargă asiduu să câștige tocmai ceea ce Dumnezeu spune că i se va adăuga lui dacă va fi credincios. Lipsa de esențialitate a vieții definește creștinismul formalist, extins la toate popoarele creștine de azi.

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval