IDENTITATEA ICOANEI


Categorie: spiritual
|
23-01-2019
Nr: 14 (7.475)
|
Autor: Pr. dr. EMANUEL SORIN BUGNER
|

Până la apariția atacurilor înverșunate ale iconomahilor, cultul icoanei, fiind prea adânc înrădăcinat în viața credincioșilor, nu a atras în mod deosebit atenția Bisericii. Odată cu apariția și înmulțirea învățăturilor eretice, Biserica a luat măsurile necesare respingerii acestor atacuri, avându-i în fruntea sa pe marii „doctori ai teologiei": Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Teodor Studitul (+826) și patriarhul Nichifor Mărturisitorul (806-815).

Pornind de la cuvântul grecesc „åéêùí" (eikon) și însemnând la origine „asemănare", icoana poate avea astăzi mai multe înțelesuri. Astfel, în sensul cel mai larg, prin icoană se înțelege orice reprezentare vizuală a unui lucru, care poate fi: desen, pictură, sculptură (aici întrând și statuile, basoreliefurile, gravurile etc.). Într-un sens ceva mai restrâns, numim icoane doar reprezentările grafice. Din această categorie fac parte atât tablourile religioase, cât și zugrăvelile bisericii. În sensul cel mai restrâns al cuvântului, icoana este reprezentarea picturală a unui sfânt sau a unor scene sfinte, făcută în general pe o bucată de pânză, metal, hârtie, mai rar sticlă, dar și pe zidul bisericii, consacrată ca obiect de cult, actul consacrării icoanei fiind în fapt și însușirea ei principală.

Revenind la perioada patristică, vom observa că sfântul Ioan Damaschin, definind icoana ca „o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva, care arată în ea pe cel ce este înfățișat în icoană" (Ene Braniște), sau ca „o asemănare care înfățișează originalul, având o oarecare deosebire față de el" (D. Fecioru), enumeră șase tipuri de icoane. Primul tip de icoană este icoana naturală. Spre exemplu, fiul cuiva este icoana naturală a celui ce l-a născut, Icoana naturală prin excelență fiind Fiul lui Dumnezeu, care este de o ființă cu Tatăl, deosebindu-se de Acesta prin aceea că este născut din veci. În acest fel mărturisește sfântul apostol Pavel că Fiul lui Dumnezeu este icoana naturală a Tatălui Său (Coloseni 1,15). Al doilea tip de icoană este ideea care se găsește la Dumnezeu despre cele ce vor fi, adică sfatul lui cel mai înainte de veci în care s-au înfățișat în chip de icoane toate cele ce vor fi create. Al treilea tip de icoane sunt acelea prin poziție sau imitare, omul fiind în sensul acesta icoana lui Dumnezeu (Facere 1,26). Al patrulea fel de icoane sunt cele prin care înfățișăm, prin scris sau prin chipuri, cele nevăzute. Al cincilea fel de icoane îl reprezintă simbolurile, de pildă toiagul lui Aron, marea, apa, norul... iar al șaselea tip de icoane sunt cele create pentru aducerea aminte a faptelor minunate, a virtuților, răutăților unor personaje din istoria mântuirii, fiind de folos celor ce le vor privi, ca să învețe să facă binele și să evite răul.

Imaginea iconografică ne arată, ne vorbește și ne pune în legătură nemijlocită cu originalul. Se percepe însă diferența existentă între icoană, ca și chip, și original, ca prototip. Icoana nu este identică întru totul cu originalul, cu cel reprezentat, deoarece, afirmă sfântul Damaschin, „altceva este icoana și altceva originalul și, în genere, se observă o deosebire între ele, pentru că aceasta nu este cealaltă și cealaltă nu este aceasta", diferență reală, evidențiată. Prin icoană „dreapta judecată nu vede nimic altceva decât că este una cu originalul după nume, nu după natură" (Ene Braniște).

Sfântul Teodor Studitul, teolog de prim rang, face și el o distincție clară între icoană și prototip, arătând că „orice icoană poartă o asemănare cu prototipul ei: icoana naturală (poartă) o asemănare naturală, iar icoana artificială o asemănare artificială. Cea dintâi este întru totul asemenea atât ca natură, cât și ca asemănare față de original, așa cum e Hristos, după dumnezeire, față de Tatăl, iar după omenire, față de Sfânta Sa Maică. Cea de a doua este identică cu prototipul după asemănare, dar diferită prin natură, așa precum icoana lui Hristos față de Hristos însuși".

Icoanele sunt obiecte sfinte, menirea lor fiind aceea de a readuce în mintea credincioșilor arhetipurile sfinte. Aceasta era opinia generală în rândul membrilor Bisericii din perioada premergătoare „războiului imaginilor". Pentru creștinul ortodox, icoana a fost și rămâne un mijloc de comunicare reală cu Dumnezeu, punându-l pe închinător într-o legătură tainică cu prototipul imaginat de ea. Astfel, icoana face posibilă unirea dintre cele două lumi existente, materială și spirituală. Cinstirea icoanei nu se adresează materiei, ci celui înfățișat. „Nu ne închinăm materiei Crucii, ci chipului Crucii", afirmă sfântul I. Damaschin. În fapt, cinstirea protochipului imaginat stă ca argument principal în ceea ce privește rațiunea existenței icoane, căci privind la icoane gândul omului se suie la original, care va trezi în sufletul închinătorului sentimente de admirație, recunoștință, iubire etc.

Teologia icoanei a avut ca punct de plecare relația chip-protochip devenind, pe măsura ascuțirii disputelor iconoclaste, o tot mai profundă teologie hristologică. S-a ajuns până acolo încât cei ce negau icoana să fie considerați antihriști, hristomahi, negarea icoanei lui Hristos echivalând cu negarea Întrupării Sale. Apărând Taina Întrupării Lui, Taina Circumscrierii Lui, Taina Icoanei Lui, Sfinții Părinți au dat naștere unei impresionante teologii iconografice. Drept urmare, Icoana nu face, ci este teologie!

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval