AR FI CAZUL SĂ IEȘIM LA LUMINA ZILEI, ȘI CU “UNIREA CEA MICĂ”!


Categorie: Editorial
|
31-01-2019
Nr: 19 (7.480)
|
Autor: IOAN CISMAȘ
|

Obișnuiți să vorbim despre unirea cea mică, în cazul celei de la 1859, și despre unirea cea mare, de la 1918, pentru a le personaliza, noi, românii, sau mai bine zis oficialitățile care se ocupă de organizarea sărbătoririi lor, au căzut în păcatul diferențierii amplorii lor în funcție de modul în care le-am ordonat importanța. Străduindu-ne să păstrăm proporțiile tiparelor pe care le avem deja în mentalul nostru, știm că unirii celei mici i se cuvine mai puțin fast și mai puțină atenție decât unirii celei mari, și în consecință, la omagierea lor vom acționa ca atare. Adică mai mult fast și mai multă mobilizare pentru unirea cea mare și mai puțin din acestea pentru 24 Ianuarie.

Anul acesta, datorită Centenarului, sărbătorit la 1 Decembrie 2018, am stăruit mai mult asupra problematicii celor două uniri, aplecându-ne cu mai multă atenție asupra contextului în care ele au avut loc. Concluzia la care am ajuns este că ambele au fost colosale și, în consecință, este nepotrivit să ne referim la ele doar sub aspectul kilometrilor pătrați de pământ românesc adunați laolaltă (153.000 kmp la 1859, și 294.000 kmp la 1918, sau la faptul că, în vreme ce Unirea lui Cuza a avut loc pe timp de relativă pace, unirea de la 1918 s-a realizat în urma unui crâncen război mondial, cu imense sacrificii umane și pierderi materiale, din partea noastră.

Este adevărat, asemenea lucruri contează foarte mult în balanța aprecierilor, dar să nu uităm că la 1918, și alte țări din Europa au cunoscut întregirea, într-o măsură mai mare sau mai mică, cum a fost cazul: Italiei, Iugoslaviei, Poloniei și Cehoslovaciei. Toate aceste popoare au reușit izbânda într-o cu totul altă epocă și care au beneficiat în plus de principiul naționalităților lui Woodrow Wilson, președintele Americii, în vreme ce la 1859, “secolul naționalităților” abia începuse sub auspiciile Revoluției de la 1848. Moment așteptat, pentru că cele două principate românești aveau deja de multă vreme pregătită “documentația” pentru realizarea acestui proiect, unirea de la 1600 a lui Mihai Viteazul fiind una dintre multele repetiții pregătitoare.

Marele merit al politicienilor și intelectualilor de atunci, școliți prin Occident, atât moldoveni, cât și munteni, a fost că, asumându-și acest mega-proiect al unirii au acționat cu mult patriotism, convingere și determinare, reușind să treacă cu brio peste marile piedici venite din interior (și de o parte, și de alta mulți n-au agreat unirea), dar și din exterior, din partea marilor imperii care, fiecare la rândul său, fie că este vorba de cel otoman, rus sau austriac, și-a dat seama că pierde frâiele din mână în manevrarea acestor teritorii. Și pentru că interesul lor era atât de mare cu privire la cum nu va trebui să arate unirea, șapte din marile puteri ale Europei s-au angajat “să nășească” această uniune, de o manieră încât niciuna să nu piardă din prada cu care erau obișnuiți de atâta vreme. Marile puteri care s-au angajat a fi protectoare au fost: Marea Britanie, Franța, dar și Austria, Prusia, Rusia, Turcia și Regatul Sardiniei. Deși Conferința de pace de la Paris, convocată în urma Războiului Crimeei (1853-1856), avea înscrisă pe ordinea de zi probleme diverse, nu mai puțin de șase articole din aceasta făceau referiri la Principatele Române.

Așadar, unirea Principatelor Române devenise o problemă majoră a întregii Europe. Dar între modul în care doreau românii să facă unirea, pe de-o parte, iar pe de altă parte, marile puteri ale Europei, era o diferență de la cer la pământ. În vreme ce unioniștii doreau o contopire fără rezerve, protectorii se gândeau mai mult la o “căsătorie de formă”, acceptând ca unirea să se realizeze doar la instituțiile colaterale, în vreme ce la vârf (Divanele ad-hoc, adică parlamentele, guvernele, domnitorii) să fie câte unul în fiecare țară. De altfel, “nașii” nepoftiți ai unirii au ales în acest ton și denumirea noii formațiuni statale, cea de “Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”.

În acest moment crucial, politicienii moldoveni și munteni, puternic susținuți de o elită intelectuală extrem de responsabilă pentru destinul acestui popor, și-au dovedit din plin geniul lor, reușind acea lovitură de teatru, prin alegerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza în ambele principate, punând astfel capăt oricărei manevre de zădărnicire a unirii.

Dar acesta n-a fost singurul hop trecut cu bine. Să amintim că primul test pentru unire, din cadrul Divanurilor ad-hoc, a dat câștig de cauză neunioniștilor, ca urmare a unei mari fraude, gestionate de către sultanul turc. Demascarea fraudei în sine n-ar fi dus la cine știe ce rezultat dacă n-ar fi fost hotărârea și unitatea de voință a liderilor unioniști, care, mergând până la capăt pe firul acesteia, au sculat în cap întreaga Europă, în frunte cu Franța și Marea Britanie, sub presiunea cărora au fost organizate noi alegeri, asistate de astă dată cu strictețe pentru evitarea fraudelor. Alegeri câștigate detașat de către unioniști.

Alegerea domnitorului Cuza a fost doar începutul unei colosale munci pentru realizarea unității și modernizarea țării, punându-se astfel bazele statului modern numit România.

Am punctat doar câteva aspecte esențiale din această mare operă a unirii de la 1859, pentru a dovedi cât de impropriu este să vorbim de ea cu detașare, ca de ceva frumos care ni s-ar fi întâmplat “cândva, undeva”, și atât.

Dacă așa stau lucrurile, de ce să minimalizăm evenimentul, să-i restrângem aria de manifestare, dar și de apreciere, plasându-l la ceas de seară, și într-un spațiu restrâns, chiar dacă este vorba de Teatrul Național și de esplanada acestuia? Să înțelegem că în afara percepției noastre eronate de până acum asupra măreției evenimentului, ceea ce ne reține în a ne exprima cu mai multă exuberanță, ar fi o anume teamă, pentru a nu-i deranja cu atâtea uniri pe unii concitadini înregimentați în tot felul de separatisme? Unirile noastre sunt, de altfel, și ale lor, și nimeni nu le

stă în cale pentru a ne fi alături. Ele ne influențează deopotrivă viața.

Deși organizate impecabil, și la un înalt nivel artistic, de către specialiștii Primăriei Târgu-Mureș, așa cum sunt percepute și programate (la ceas de seară și în spațiu restrâns), manifestările de 24 Ianuarie din municipiul reședință de județ, dar și din alte zone ale județului păcătuiesc în cele din urmă, prin diminuarea accesului unui număr cât mai mare de români la festivitățile organizate, care, împreună cu celebra “Horă a Unirii”, constituie un foarte bun prilej de educație patriotică, îndeosebi a tinerilor.

Unirea de la 1859 a fost, ce-i drept, apanajul moldovenilor și al muntenilor, dar să nu uităm că la înfăptuirea acestei minuni dumnezeiești au pus umărul și marii noștri ardeleni ai vremii. Din păcate, însă, ardelenii au trebuit să mai aștepte alți 59 de ani pentru a li se alătura, momentul fiind 1 Decembrie 1918.

Este adevărat că Alba Iulia este mai aproape de “cămașa” noastră, dar nu avem niciun motiv să ignorăm, să minimalizăm măreața operă a fraților noștri, pentru că, dacă n-ar fi fost unirea de la 24 Ianuarie 1859, n-ar fi fost nici cea de la 1 Decembrie 1918.

Avem deci suficiente motive să ridicăm gradul de importanță al sărbătorii din 24 Ianuarie 1859 la nivelul celei de la 1 Decembrie 1918, chiar dacă vom continua să vorbim, în sens figurativ, despre “Unirea cea Mică și Unirea cea Mare”.

Aceasta ar însemna diverse festivități de ziuă, cuprinzând simpozioane, adunare populară, Te deum, defilarea gărzii de onoare etc. și nelipsita Horă a Unirii, unde sunt invitați să dea mână cu mână toți cei cu inima română, după care, evident, nelipsitul spectacol de la Teatrul Național. Așa vom ajunge și noi, târgumureșenii, să ne înscriem în rândul celor care știu să-și prețuiască pe deplin istoria.

Bănuim că acest gen de judecată de valori l-a determinat pe primarul dr. Dorin Florea să declare în fața unui număr enorm de participanți, cu prilejul discursului ocazionat de sărbătorirea celor 160 de ani de la Unirea Principatelor Române, care a avut loc la Teatrul Național, următoarele: “Vă promit că anul viitor sărbătoarea Unirii o vom face în Piața Publică, în centrul orașului! Pentru că ardelenii merită acest lucru după suferința îndurată, după altruismul și dragostea pe care au vrut să le reîntoarcă tuturor celor care încă mai cred în vremuri apuse.”

Așa să fie!

 

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval