La 17 noiembrie 1918, Bela Kun, însoțit de un grup de tovarăși de idei, deghizați în medici militari, s-a reîntors în Ungaria, din Rusia sovietică, și, la puțină vreme a întemeiat Partidul Comunist Maghiar, iar apoi “Grupul comunist român”, din care făcea parte și “grupul maghiaro-român, format din foștii prizonieri de război, din Siberia. Grupul și-a început imediat activitatea “revoluționară” în satele din Ardeal, împrăștiind mulți bani și “milioane de manifeste împotriva unirii”, precum și “împotriva Armatei Române, pentru demoralizarea acesteia”, dar și pentru a crea, în rândul populației românești, o stare de spirit potrivnică Armatei Române, “de ocupație”. Se urmărea, deci, ca Armata Română din Ardeal “să aibă tristul rol de a trece la represalii împotriva propriilor frați”.
Chiar de la început, Bela Kun avea drept scop imediat, ca să atace, cu Armata roșie ungară, având și sprijinul direct al Armatei roșii sovietice, Armata Română de la Tisa, și s-o zdrobească pentru “eliberarea din mâinile oligarhiei române a materiilor prime, industria, agricultura și teritoriile” (Transilvaniei, n.n.) De altfel, președintele guvernului maghiar, contele Karolyi, a și informat guvernul că “era doar o chestiune de săptămâni până când Armata roșie rusă va străpunge liniile românești și va ajunge la granița estică a Ungariei”. Acest plan a fost însă dejucat de Armata Română, cu sprijinul celei poloneze și cehoslovace, prin blocarea coridorului galițian, împiedicându-se astfel “calea de contact dintre Ungaria sovietică și Rusia sovietică”.
Cu toate acestea, Bela Kun, nerenunțând la ideea de a ataca Armata Română de pe Tisa, a dislocat, de-a lungul Tisei, șase divizii, care urmau să atace cele două divizii românești aflate acolo. Sub presiunea diviziilor ungare, diviziile românești au fost nevoite să se retragă. Dar, după trei zile, Armata română a început o puternică contraofensivă, astfel că în scurt timp “armata roșie ungară a fost strivită”, iar românii nu s-au mai oprit până la Budapesta.
După venirea la putere a amiralului Horthy Miklos, în octombrie 1919, acesta a preluat vechile idei ale lui Bela Kun, privitoare la politica de a ataca România pentru a alipi Transilvania la Ungaria. Într-un memorandum privitor la “reîntregirea ungară”, se preciza că era imperios necesar de a se distruge România, aceasta fiind socotită ca fiind “inamicul nr. 1 al Ungariei”, față de care aceasta “avea cele mai mari pretenții teritoriale”. “Până când va sosi momentul potrivit pentru un atac, vor trebui menținute relațiile pașnice cu România, însă trebuie folosită orice ocazie pentru a o izola diplomatic, iar în Transilvania trebuie să continue să existe o organizație iredentistă activă”.
Pe baza acestor indicații, în Transilvania au fost create unități paramilitare, secrete, care urmau să contribuie la recuperarea acesteia de către Ungaria. Acestea se autodefineau “Armata națională de eliberare maghiară”. Ele se pregăteau intens pentru un război psihologic pe termen lung împotriva României. În același timp, Budapesta desfășura o intensă activitate propagandistică, pe plan extern, vizând “necesitatea revizuirii tratatului” (de la Trianon, n.n.). Între altele, Ungaria a lansat ideea că “orice efort românesc de a asigura maghiarilor condiții de acomodare era doar un aranjament de vitrină, fără niciun fel de substanță, făcut numai sub presiunea organizațiilor loiale Budapestei”.
La puțină vreme după ce Antanta și-a retras supervizorii, în 1927, guvernul de la Budapesta a înființat Liga Revizionistă Maghiară și Federația Mondială a Maghiarilor(MVSZ). Între august 1927 și octombrie 1940, liga a editat 228 de publicații în nouă limbi, dintre care 124 de cărți erau dedicate Transilvaniei. Între acestea și “Istoria Transilvaniei”, în limba germană, pentru a câștiga sprijinul lui Hitler, spre a-și putea duce la îndeplinire dorințele sale revizioniste. Acțiunile revizioniste erau coordonate de Federația Mondială a Ungurilor. Între altele, ea a adresat o scrisoare către președintele Roosevelt, prin care se cerea recăpătarea “granițelor Ungariei străvechi”. Între cei ce a susținut Ungaria în demersurile sale internaționale a fost și ambasadorul Angliei în Ungaria, acesta fiind convins că “România multinațională se luptă cu probleme interne și ar fi incapabilă să stopeze atacul Armatei Roșii”.
Trebuie, însă, făcută precizarea că ungurii nici nu doreau să se întâmple așa ceva, din moment ce în Comintern ei aveau o poziție privilegiată, având cea mai largă reprezentare dintre țările Europei de Est, constituind elementele de bază ale Cominternului până la desființarea sa, în 1943. Aceasta, în contrast cu România, a cărei prezență era insignifiantă, comuniștii români nefiind prezenți în nicio structură de conducere. Puținii cominterniști români erau toți agenți sovietici. Între ei: Valter Roman, Leon Tismăneanu și Vasile Luca. Situația ingrată a Partidului Comunist Român, în cadrul Cominternului, acuzat de “deviaționism social-patriotic”, se datora și acuzațiilor lui Lenin, de nesprijinire a lui Bela Kun și de sabotare a acțiunilor guvernului român.
La cel de-al treilea congres al PCR, ținut la Viena, în 1924, a fost ales secretar general, ungurul Koblos Elek, prin care a dominat “aripa transilvăneană”, compusă aproape în totalitate din unguri. Pentru a se asigura că PCR va promova o politică de sprijinire a dezmembrării teritoriale a României, ca stat multinațional, în care “minoritățile subjugate să se sprijine pe principiul autodeterminării, până la secesiunea completă față de statul existent”, Cominternul a impus, în următorii 20 de ani, la conducerea PCR, numai cetățeni străini. Astfel “chestiunea teritorială și revizionismul asociat acestora au aliniat Rusia sovietică și interesele maghiare, vizavi de România, atât la nivel de partid, cât și de stat”.
