Fost domnitor al Țării Românești, vreme de 32 de ani. Cel despre care, într-un hrisov al acelor îndepărtate vremi și vremuri, se autointitula, cu mândrie patriotică, “Io Mircea, mare voievod și domn peste toată țara Ungaro-Valahiei și părților de peste munți, încă și către părțile tătărești ale Amnașului și Făgărașului, herțeg și domn al Banatului, Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunava, încă până la Marea cea Mare și stăpânitor al cetății Dârstolului”.
Mai devreme ca Imperiul Otoman să cucerească Serbia (1389), iar patru ani mai târziu și centrul Bulgariei, transformându-le în pașalâcuri turcești, Mircea cel Bătrân formează “oastea cea mare” și încheie tratate militare nu numai cu regii Ungariei și Poloniei, dar și cu domnitorul Moldovei, Petru Movilă și cu urmașul acestuia, Alexandru cel Bun. Numai că, atunci când în vara anului 1394, mult-temutul sultan Baiazid (zis Fulgerul) își trece puhoiul de armată peste Dunăre, domnitorul muntean avea să se trezească singur în fața vrășmașului. Noroc că are atât de mult curaj și de multă înțelepciune încât să aleagă, ca loc al înfruntării finale, ținutul strâmt și mlăștinos de la Rovine. Urmarea acelei încleștări se cunoaște, nu numai din hrisoavele vremii, ci și din măiastra descriere pe care o face poetul Mihai Eminescu în a sa Scrisoare a III-a, în care Mircea cel Bătrân îi spune trufașului sultan: “Eu ? Îmi apără sărăcia și nevoile și neamul.../ Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iar ție dușman este;/ Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;/ N-avem oști, dar iubirea de moșie e un zid/ Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”.
Odată cu încheierea imaginarului dialog versificat dintre Mircea și Baiazid, începe lupta: “Și abia plecă bătrânul...Ce mai freamăt, ce mai zbucium!/ Codrul clocotit de zgomot și de arme și de bucium,/ Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,/ Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;/ Călăreți umplu câmpul și roiesc după un semn/Și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,/ Pe copite iau în fugă fața negrului pământ,/ Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,/ Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni,/ Vijelind ca vijelia și ca plesnitul de ploaie.../ Urlă câmpul și de tropot și de strigăt de bătaie./ În genunchi cădeau pedeștri, acolo caii se răstoarnă,/ Cad săgețile în valuri, care șuieră și toarnă/ Și, lovind în față-n spate, ca și crivățul și gerul,/ Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul.../ Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată./ Acea grindin-oțelită înspre Dunăre o mână./ Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română”.
Și precum, la fel ca și în zilele noastre, dușmănoșii, răutăcioșii români și neromânii aveau să transforme gloriile de fală ale trecutului neamului românesc în batjocură și ciufuleală, precum zicerea “povești de adormit copii”, Eminescu își aduce aminte de nepotul lui Mircea cel Bătrân și de tânguirea acestuia prelungă și necruțătoare: “Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,/Să-i împarți în două cete: în zmintiți și în mișei,/Și în două temniți large, cu de-a sila să-i aduni,/Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!”.
NOTĂ:
Îmi doresc ca acel presupus deznodământ poetic să vină într-atât de devreme, încât să ne putem trage sufletul pentru a conduce cu vrednicie Președinția Consiliului Uniunii Europene, iar apoi, vorba românului: “vom trăi și-om mai vedea”! Poate ne vine la cap mintea cea de pe urmă! Și-om știi cum să ne curățăm țara de filfizoni, precum și de zmintiți și de mișei.
Iară eu mai am a vă spune încă ceva, anume: de treceți, cumva, pe mereu aglomerata și prea strâmta cale de asfalt a văii mijlocii a Oltului, mai în jos de Boița și de Lazaretul Lotrioarei și a Mărginimii Sibiului, precum și de fortificația grănicerească transilvană și munteană denumită “La Turnul Spart”, luați-vă un răgaz de timp, măcar atâta încât să vă puteți ruga în fața Iconostasului Bisericii Mănăstirii de la Cozia-Călimănești.
