DE CE ESTE BINE SĂ ȚINEM DIRECȚIA VEST


Categorie: Editorial
|
14-02-2019
Nr: 29 (7.490)
|
Autor: IOAN CISMAȘ
|

Prin poziția geostrategică, frumusețea și bogățiile ei, România a fost de când lumea, și este în continuare, o țară dorită, râvnită, și nu întâmplător de-a lungul vremii, ea a căzut pradă celor trei imperii ale Europei: otoman, habsburgic (apoi austro-ungar) și țarist, care n-au rezistat tentației de a o avea. Iar dacă n-a fost posibil pe de-a-ntregul, măcar pe felii, ceea ce s-a și întâmplat.

De altfel, și în vremea aceea, teoria cu privire la împărțirea sferelor de influență funcționa, fiecare agresor adjudecându-și părțile pe măsura propriilor posibilități.

De atunci, de la acele începuturi multe s-au schimbat, dar pofta celor tari și agresivi de a ne diviza și domina n-a trecut. Din contră, ea s-a acutizat, chiar. În consecință, România continuă să se afle și astăzi între ciocan și nicovală, în vizorul multora, îndeosebi între Rusia și Europa de vest, și cu toate că, nici una nu este “ușă de biserică”, între două rele se cere ales răul cel mai mic.

Lucrul acesta se poate discerne și apele se pot ușor separa dacă intrăm puțin în adâncul istoriei noastre, cântărind ce au făcut unii și ce au făcut alții, bun sau rău, pentru noi, ca popor și națiune. Cu toate că rușii sunt vecini cu noi, doar din 1792, când în urma războiului Crimeii (1768-1774) au obținut și teritoriile cuprinse între Bug și Nistru, succesul n-a constituit doar o împlinire în sine, ci primul pas spre îndeplinirea pe mai departe a odiosului testament al lui țarului Petru I (1762-1725), al cărui text de început sună astfel: “Îmi îngădui a privi poporul rus ca pe un popor chemat în viitor la dominația generală a Europei. Întemeiez această cugetare a mea pe aceea că națiunile Europei au ajuns în mare parte într-o bătrânețe vecină cu pieirea spre care merg cu pași mari; trebuie ca ele să fie lesne și sigur cucerite de către un popor tânăr și nou, când acesta va fi atins toată forța și creșterea sa”.

Așa gândea țarul Petru I al Rusiei cu circa 300 de ani în urmă și așa gândesc contemporanii noștri de la cârma Rusiei de azi. Putem spune că mesajul său a fost dus cu sfințenie de către urmașii lui, din generație în generație, ca un mod de a “ opera” cu Europa și asupra Europei, fără ca intențiile și faptele să sufere vreo abatere de la conținutul acestuia, diferite fiind doar formele de aplicare. Ne referim aici la perioada sovietică, când forma de ocupație a îmbrăcat haina frățietății, marea Uniune Sovietică devenind, în cele din urmă, “mama noastră ocrotitoare”, dar teribil de spoliatoare în același timp. Cea mai grăitoare mărturie este faptul că, după ce au pus șaua pe noi, după 23 august 1944, și cu toată contribuția Armatei Române la scurtarea celui de Al Doilea Război Mondial, sovieticii au fost singurii dintre cei puternici care s-au opus ca România să primească statutul de țară învingătoare. În felul acesta am fost obligați să le plătim imense pagube de război, în bani cash, la care s-au adăugat apoi sinistrele societăți mixte, “sovromurile”, prin care ani de zile s-au scurs spre Moscova imense bogății ale solului și subsolului nostru, printre care celebrul uraniu pentru fabricarea bombelor atomice.

Evident, mulți am trăit aceste vremuri și știm aceste lucruri, dar mai puțin sunt cunoscute momentele triste din viața românilor și mai ales a moldovenilor noștri în cele trei secole care s-au scurs de la Testamentul țarului Petru I. Încă dinainte de atingerea vecinătății (1792) și până azi, istoria consemnează 12 invazii rusești asupra teritoriului românilor. Este vorba de anii 1738, 1768, 1787, 1806, 1811, 1821, 1828, 1848, 1853, 1877, 1940 (Pactul Ribentrop- Molotov și ruperea Basarabiei), și 23 august 1944. Primele cinci invazii au avut ca motivație războaiele cu turcii, rușii preferând teritoriul Moldovei drept câmp de luptă cu aceștia. Războiul din 1811 a fost tot cu turcii, pe care i-au învins. Atunci s-a pus problema pentru prima dată a ruperii Moldovei până la Siret. Planul n-a putut fi realizat decât cu un an mai târziu, în 1812, din cauza lui Napoleon Bonaparte care a atacat Rusia, și în graba lor mare s-au mulțumit doar cu ținutul dintre Prut și Nistru, care nici azi nu s-a reîntors la patria-mamă.

Extrem de păguboase au fost și celelalte invazii care au urmat. De fiecare dată când veneau rușii peste noi, sau erau doar în trecere, ca în cazul războiului de la 1877, cu turcii în Bulgaria, nu numai că prădau și schingiuiau, lăsând în urma lor multă jale și sărăcie, dar de multe ori cam uitau să plece. De notorietate este invazia din 1828, tot în războiul cu turcii, când armatele rusești au staționat pe teritoriul Moldovei și al Dobrogei timp de șase ani. Ce înseamnă acest lucru nu mai e cazul să explicăm. De altfel, așa s-a întâmplat și la 1877, când grație contribuției noastre la înfrângerea turcilor la Smârdan și Plevna, drept “recompensă” ne-au fost răpite trei județe din sudul Basarabiei încorporate la Moldova noastră la 1857, etc.

Dar ce să mai vorbim de vremuri demult apuse când vii ne sunt în memorie faptele din Primul Război Mondial când, simulând sprijin împotriva nemților și bulgarilor, bătălii pe care, după spusele unui general german le-am pierdut din acuza rușilor, după retragerea la Iași a guvernului României, în 1917, autoritățile române au fost nevoite să ierneze un milion de combatanți ruși, în situația în care armata noastră număra doar o sută de mii de soldați. Și, ca să venim și mai aproape de zilele noastre, să nu uităm de cea de-a 12 invazie, de perioada 1944-1958, când trupele sovietice au ocupat întreaga României, în înțelegere tot cu cei mari, impunând regimul pe care-l știm cu toții, trupe de care am scăpat cu mare greutate, meritul fiind al comuniștilor români de la acea vreme, și ne referim în primul rând la Gheorghiu Dej, care tocmai pe baza acestor triste experiențe istorice a reușit cu greu să-i convingă să plece, românii rămânând doar cu povara politică indusă de aceștia, ceea ce n-a fost puțin.

Încheind cel de Al Doilea Război Mondial pe post de cel mai mare contributor la înfrângerea Germaniei naziste, Uniunea Sovietică (varianta comunistă a Imperiului țarist), profitând de slăbiciunile aliaților săi (SUA, Marea Britanie, Franța), și-a creat propriile condiții de extindere a imperiului, conform Testamentului lui Petru I, peste o bună parte a Europei, reușind să adjudece sub umbrela sa teritoriul a șapte state din partea răsăriteană a continentului. Este vorba de România, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia și Albania, după ce, în prealabil, a “înghițit” țările Baltice, Ucraina și Basarabia. Așadar, un pas uriaș spre ceea ce Petru cel Mare a prevăzut cu trei secole în urmă.

Cu toate că niciodată nu s-a vorbit deschis despre rusificarea acestor țări, intenția se putea observa de la o poștă. Pe lângă armata desfășurată în aceste teritorii, de care doar românii au reușit să scape înainte de 1989, structurile de partid și ale statului erau înțesate de tot felul de agenți pe posturi înalte, ceea ce însemna nu numai o supraveghere din umbră, ci o coordonare efectivă spre acest țel. În privința educației populației spre acest azimut se pot spune de asemenea foarte multe lucruri. Cunoaștem poveștile cu sovieticii cei mai buni la tot ce a dat omenirea, absolut în toate domeniile: de la Miciurin, cu adaptarea pomilor la Polul Nord, Lâsenko, cu a lui iarovizare, cu celebrele metode de educație ale lui Makarenko și multe altele. Așa s-a ajuns ca cel mai mare copac din lume să fie cel sovietic, cea mai bună vacă de muls să fie tot sovietică (Kostroma și Poslușnița II), și, evident, cel mai productiv om din lume să fie omul sovietic (Stahanov), și lista ar putea continua. Pentru toate aceste exemple n-a fost nevoie de documentare. Ele

mi-au rămas adânc întipărite în minte de pe vremea aceea când se lucra de zor la “formarea omului nou, de tip sovietic”. Și ca lucrurile să fie bine ancorate acestui obiectiv, în toate țările amintite, limba rusă era mai importantă decât limba maternă, pentru că, nu-i așa, frații, pentru a comunica între ei, trebuiau să aibă și o limbă comună. De altfel, din 1948 până la începutul anilor '60, singura limbă străină admisă a se învăța în școală, din clasa a IV-a și până la facultate, inclusiv, era limba rusă.

Dar integrarea în marele imperiu sovietic nu se făcea numai pe acest palier. Au fost multe încercări, după desființarea sovromurilor pentru constituirea de complexe economice multinaționale, conduse, evident, de cei mai “pricepuți”, adică de sovietici și aceasta în același scop. Cunoscutul “Plan Valev” din 1964 a stârnit o puternică reacție în rândul tuturor țărilor comuniste care au considerat că se merge prea departe.

Vladimir Putin, reîncarnat ca țar de-a binelea, n-a uitat de misiunea pe care o are, în sensul re-adjudecării terenului pierdut după 1989. Politicile sale de azi, mai ales față de Ucraina, Țările Baltice, Polonia și România, vizează readucerea lor, chiar cu forța, sub tutela noului Imperiu. Și pentru că, de când lumea, lupul și-a schimbat părul, dar nu și năravul, nu avem a ne aștepta la altceva de la acest colos, decât ceea ce istoria ne învață.

În consecință, credem că e mai cuminte să ținem direcția vest, dar să nu uităm nici de frații noștri basarabeni și, desigur, și bucovineni!

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval