Dan Rădulescu este unul dintre cei mai cunoscuți actori târgumureșeni. Prezența lui pe afișul unui spectacol generează interesul spectatorilor, oferind și garanția unui produs teatral de calitate. Fiind unul dintre actorii cu experiență ai Naționalului târgumureșean, Dan Rădulescu joacă în majoritatea spectacolelor prezente în repertoriul actual al Companiei Liviu Rebreanu. Dan Rădulescu este Teach în Capu' de bizon, Agamemnon Dandanache în O scrisoare pierdută. Prea multă vorbărie, Tatăl în Tatăl meu, preotul, Soțul în Soț de vânzare, Grig în Steaua fără nume, Poreclă în Portughezul, Crisald în Școala nevestelor, Pieter în Cloaca, sau mai nou, Ivan în Navigatorul, Igor Igorevici în Floor covering (Terminal).
- Cum ai ajuns să faci teatru?
Când eram în liceu, la Bistrița veneau foarte multe spectacole de teatru, mai ales de la teatrul din Turda și, mai apoi, de la Târgu-Mureș. Îmi amintesc și acum spectacolul de la Turda, Steaua fără nume de Mihail Sebastian, cu Stelian Stancu în rolul profesorului Miroiu. Erau acele abonamente care se făceau obligatoriu prin școli. Datorită acestor abonamente, elevii mergeau la teatru, multora dintre ei deschizându-le noi perspective, chiar posibile cariere. Eu am început relația mea cu teatrul accidental, în cadrul Cenaclului Artelor din Liceul Liviu Rebreanu din Bistrița unde coordonator era un profesor de rezistența metalelor. Eram în clasa a noua când am fost distribuit rolul Actorului Romeo, în spectacolul Lada, cu care am participat în 1984, la Baia Mare, la un festival dedicat trupelor de elevi din liceele transilvănene. Din juriu făceau parte actorii Cornel Mititelu și Dana Ilie, cu care am și jucat ulterior. La acel concurs am câștigat marele Premiu pentru Interpretare - rol masculin. Acel premiu mi-a pus pentru prima dată în față opțiunea teatru. M-am întrebat atunci: ce-ar fi să merg pe drumul ăsta?
- Și au urmat mai multe încercări de a intra la teatru....
Exact. În clasa a XI-a am plecat la București, pentru a fi “testat”. Acolo m-am întâlnit cu marele actor Silviu Stănculescu căruia i-am recitat poezia lui George Bacovia - Plumb. Silviu Stănculescu mi-a spus că am șanse să devin actor, dar că am nevoie de pregătire. Am apelat la regizorul Grigore Gonța cu care m-am pregătit pentru admitere la Târgu-Mureș, dar am picat primul sub linie, o performanță notabilă dacă avem în vedere că au fost în jur de 150 de candidați pe cele patru locuri existente. A doua oară am picat la probele eliminatorii. A venit și a treia încercare nereușită, iar regretatul Dan Alecsandrescu mi-a spus că există un post de regizor tehnic la Teatrul Național din Târgu-Mureș - variantă în care aș fi renunțat la scenă din postura de actor. Cealaltă alternativă era Teatrul din Baia Mare unde eram așteptat ca actor corp-ansamblu, un fel de actor semiprofesionist. Și așa, am ajuns iarăși la Baia Mare, după șapte ani de la acel concurs, la vârsta de 21 de ani.
- Dar nu ai rămas la Baia Mare...
În 1991, la Cluj Napoca se înființa o clasă de actorie în cadrul Facultății de Teatru, cu Marius Bodochi și Melania Ursu profesori. Am fost tentat să încerc acolo, dar locurile erau deja ocupate, așa că am continuat, să joc la Baia Mare, până în anul 1994 când, la insistențele lui Ion Sărăran și Doru Fârte, am dat admitere din nou la Târgu-Mureș. De data asta am reușit, fiind unul dintre studenții profesorilor Cornel Popescu și Marinela Popescu.
- Care a fost primul tău contact cu Naționalul târgumureșean?
În anul 1994, deși eram în primul an, am fost invitat de regizorul Marius Oltean să fac parte din distribuția spectacolului Jacques sau supunerea. Mai apoi, din 1997, am fost angajat cu jumătate de normă ca actor, iar după aceea cu normă întreagă.
Unul dintre spectacolele de licență a fost Eu când vreau să fluier, fluier, un adevărat fenomen în acea vreme...
Clasa noastră a avut trei spectacole de licență dintre care unul a fost Fluierul (Eu când vreau să fluier, fluier, de Andreea Vălean, în regia lui Theodor Cristian Popescu). Eram în distribuție majoritatea colegilor: Sorin Leoveanu, Gabi Dumitraș, Delia Martin, Mirel Ovidiu Rusu, Ada Milea. Acest spectacol a fost, practic, momentul nostru de lansare ca actori. Am participat la toate festivalurile naționale din acea vreme, am câștigat premii, iar cel mai important, am participat la Bienala de teatru de la Bonn. Acasă jucam cu casa închisă tot timpul. Pot spune că a fost un punct de referință pentru fiecare dintre noi, cei din distribuție.
- Ai peste 60 de roluri la Naționalul târgumureșean. Lumea te știe ca pe un actor de comedie. Tu, ca actor, ce preferi: comedia sau drama?
Am jucat jucat comedie mai mult decât prevede legea, dar îmi doresc să joc dramă. Actorii de comedie sunt niște ființe foarte sensibile, au o sensibilitate specială. În comedie e alt tempo decât în dramă. Dar drama îți oferă întotdeauna momentul unei introspecții, acel moment când te afunzi în propria ta sensibilitate, te cureți de facil, te redescoperi ca om. Cred că primul meu rol important în dramă a fost Dragomir, în Năpasta, regizată de Cristi Juncu. Deși am jucat foarte multă comedie, ciclic am avut parte de roluri în drame. Acest lucru m-a ajutat să mai renunț la exteriorul generat de tehnicitatea folosită în cazul comediilor. În același timp, mă bucur că sunt un actor cu o plajă largă de posibilități.
- Ți-ai dorit sau îți dorești să joci într-un rol anume?
Nu mi-am dorit niciodată un rol neapărat. Nu am avut niciodată fetișuri cu Hamlet sau Richard III. În schimb, am o frică teribilă de marii clasici, că vorbim de Shakespeare, Cehov, Caragiale sau Ibsen. Și cum de ce ți-e frică nu scapi, am avut parte de destule roluri în piesele acestor mari autori. Cred că frica vine din complexitatea materialului dramaturgic, existent în textele acestor autori. Îmi place și teatrul contemporan, dar cred că textele clasice au o complexitate aparte. Nu întâmplător ne reîntoarcem mereu la ele...
- Ai un rol la care ții mult sau îl consideri definitoriu pentru cariera ta de până acum?
Deși am jucat foarte multe roluri în viața mea, cred că pot număra pe degetele de la o mână rolurile de care sunt mulțumit 100%. Mi-e greu să fac o ierarhie dar, cred că Dragomir din Năpasta și Profesorul din Martiri (de Marius von Mayenburg, regia Theodor Cristian Popescu) sunt cele mai importante. Dragomir, pentru că era prima abordare provocatoare după mulți ani de comedie, iar Profesorul pentru că am avut tot timpul senzația că nu joc nimic. Și uite că am dat exemple două roluri de dramă, nu de comedie... De exemplu, din repertoriul actual al Naționalului, rolul cel mai solicitant este Teach, din Capu de bizon (autor David Mamet, regia Theodor Cristian Popescu), rol premiat la Festivalul Atelier de la Baia Mare. Este un rol în care trebuie să îmi dublez sau chiar să îmi triplez energia abordării.
- Ai numit doi regizori din generația ta: Cristi Juncu și Theodor Cristian Popescu. Cum arată pentru tine regizorul ideal?
Cred că regizorul ideal este cel care mă ajută să mă redescopăr de fiecare dată când abordăm împreună un personaj. Dar asta se întâmplă doar atunci când există o miză pentru amândoi. Dacă vrei un exemplu, tot la Cristi Popescu mă opresc, poate pentru că am început și am evoluat împreună, dar și pentru că este cel mai calculat regizor cu care am lucrat, știe să lucreze foarte bine cu actorii. Am avut experiențe teatrale importante și cu Cristi Juncu, sau Claudiu Goga...
- Ai jucat împreună cu generația de aur a teatrului târgumureșean...
Sunt un caz fericit din punctul acesta de vedere. Am avut șansa să îi am pe toți marii actori târgumureșeni în preajmă. Pot spune că am mai făcut o școală de actorie, poate cea mai adevărată. Am jucat cu Ion Fiscuteanu, Mihai Gingulescu, Vasile Vasiliu, Aurel Ștefănescu, Ion Săsăran, Ion Rițiu și, nu în ultimul rând, profesorii mei din facultate, Marinela și Cornel Popescu. Cred că am avut o șansă imensă și voi fi recunoscător mereu pentru acest lucru...
- Aproape ai ajuns să faci parte din garda veche a Naționalului. Cum te simți în această postură?
Nu mă simt deloc bătrân, ci doar un actor cu mai multă experiență oferită de rolurile pe care le-am făcut în cariera mea. În același timp, cred că învăț de la fiecare rol pe care încep să îl construriesc. Provocări au fost și vor mai fi. Vom avea multe surprize, de aceea, noi, ca actori, trebuie să fim mereu conectați la lumea teatrului de astăzi. Totul se schimbă, nimic nu mai e ca acum 20 de ani și mă refer aici la spațiul scenografic, scena, actoria. Cred că sănătatea e cel mai important lucru și inspirația. Nu cred că voi ieși la pensie pe scenă, pentru că vine o vreme în care trebuie să te retragi demn. Cred că demnitatea este o calitate de care trebuie să ții cont, mai ales în meseria noastră.
- Cum arată pentru tine spectatorul ideal?
Nu cred că există un public ideal. Spectatorii au nevoie de spectacole cu impact, indiferent de gen. În primul rând, cred că spectatorii au nevoie de adevăr. Ei pot judeca un spectacol după gradul de emoție sau povestea pe care spectacolul le oferă. Nu cred că publicul trebuie educat, așa cum se spune deseori. Cred că spectatorii vin la teatru cu propriul bagaj de cunoștințe, cu propriile experiențe. E greu să îl înveți ceva. În același timp, cred că cel mai bun juriu pentru un spectacol este publicul. Mă bucur că în ultimii ani, publicul nostru a crescut exponențial, lucru care ne obligă la spectacole de calitate. Îi invit pe spectatorii noștri, pe această cale, să se bucure împreună cu noi de premierele Teatrului Național.
