Bolșevicii unguri de sub conducerea lui Kun Béla au preluat puterea cu concursul larg al “democraților” lui Károly Mihály, acesta fiind convins că Ungaria va scăpa de condițiile grele ale armistițiului “printr-un mic bolșevism”. Astfel ,în Ungaria a fost instaurată, la 21 martie 1919, dictatura roșie bolșevică. În timpul acesteia s-a încercat să se dea lovitura de grație care să ducă la anularea actului unirii Transilvaniei cu România, anume o invazie armată asupra Transilvaniei.
Atacul bolșevicilor unguri s-a produs la mai puțin de o lună de la preluarea puterii, la 16 aprilie 1919. Ca răspuns, Armata Română a trecut la o contraofensivă puternică, pe un front de 200 de kilometri, din Munții Apuseni până în Maramureș.
Ținând seama de toate fărădelegile săvârșite de unguri împotriva românilor ardeleni, Consiliul Dirigent al Transilvaniei a luat măsuri de organizare a Armatei Ardealului, așa cum am arătat în articolul precedent. Lumea românească a Ardealului, conștientă de amenințarea unui atac armat al bolșevicilor lui Kun Béla și de ducerea unui război de apărare, a răspuns cu entuziasm la chemarea sub arme a Consiliului Dirigent: “Români! Evenimentele zilelor trecute petrecute în Țara Ungurească, unde s-a înstăpânit duhul răzvrătirii, ne fac să grijim de orânduirea bună în Țara noastră proprie (...). Nu avem dorul de a cuceri, nici de a prăda Țara altora, ci vrem doar să ne apărăm Patria și să ne mântuim Țara noastră”.
Numărul celor care au răspuns Chemării a fost uriaș. Foarte mulți erau voluntari care trecuseră munții în România, încă din 1916, pentru a lupta alături de Armata Română împotriva invaziei germane și austro-ungare. Toți au depus jurământul de credință M.S. Regelui Ferdinand, sub drapelul românesc, legându-se “să fie în fruntea liberatorilor pământului lor”. Lor li s-au adăugat și miile de foști prizonieri în Rusia, care s-au înrolat în Armata Română, în 1917. Vom mai preciza și cel care era comandantul Armatei Române din Transilvania, generalul Traian Moșoiu, era și el tot ardelean, născut la Bran.
Pe front, comportarea acestora a fost exemplară, contribuind alături de Armata Română. În luptele de la Tisa, în cadrul detașamentului generalului Marcel Olteanu (cumnatul lui Oct. C. Tăslăuanu, fratele Adelinei, soția lui Tăslăuanu, decedată la numai 33 de ani) au luptat și trei batalioane de ardeleni, continuând, decisiv, la înfrângerea “renumitei” “Divizii Secuiești”, “formată din cei mai feroci călăi ai Poporului Român din Bihor”. În luptele de pe Tisa s-au remarcat și cele două divizii ardelenești, a 16-a și a 18-a, iar pe teritoriul Ungariei regimentele 91 și 92 din Divizia a 20-a.
Datorită ofensivei puternice, Armata Română a ajuns foarte repede la Tisa, fiindcă ungurii și-au dovedit vitejia doar când îi atacau și ucideau pe românii neînarmați, în timp ce pe câmpul de luptă s-au dovedit niște fricoși. Astfel, unitățile Armatei Române, după trecerea Tisei, nu s-au mai oprit decât la Budapesta. De abia odată cu intrarea în Budapesta, pentru români, a luat sfârșit Primul Război Mondial, sau Marele Război pentru Întregirea Neamului. Cucerirea Budapestei și defilarea unităților Armatei Române pe celebrul Bulevard Andrássy însemna “revanșa strălucită pe care și-o putea lua un Neam după o mie de ani de silă, batjocură și obidă”. Înfrângerea zdrobitoare a armatei “revoluționare” a lui Kun Béla a însemnat, în același timp, și salvarea Europei de pericolul bolșevismului.
Generalul Marcel Olteanu, în memoriile sale, povestește întâmplarea hazlie prin care opinca românească a ajuns pe celebra clădire a Parlamentului Ungariei: “Parlamentul Ungariei a fost pus sub paza unui pluton al Armatei Române, al cărui comandant era sergentul Iordan, din Craiova. Acesta a văzut steagul Ungariei fâlfâind deasupra Palatului și nu i-a plăcut. A chemat pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei și au coborât steagul în lungul sforii, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, așezând-o drept căciulă în capul steagului... Și așa a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui”.
Trebuie subliniat comportamentul exemplar al soldaților români în timpul șederii în Budapesta. Din ordinul generalului Holban, bucătăriile regimentelor românești au asigurat hrana zilnică pentru mulți locuitori înfometați ai orașului. Primul ministru, temporar, al Ungariei - cel care va deține, ulterior, de mai multe ori această funcție, a ținut să recunoască că Armata Română “s-a purtat și se poartă în mod excepțional de bine... Noi nu avem decât cuvinte de laudă, fără nicio reținere, față de Armata Română... Pe viitor, între România și Ungaria trebuie să existe cele mai bune relații”.
Așa ar fi fost normal să fie între două țări europene vecine. Așa ar fi fost benefic pentru amândouă, ca pentru doi vecini care se înțeleg și se ajută reciproc, la bine și la greu. Așa ar fi fost, probabil, dacă nu ar fi fost înlocuită această politică de bună vecinătate cu cea a revizionismului și revanșismului unguresc, promovată de grofii și baronii unguri, în frunte cu arhiducele Iosif, unul dintre membrii familiei imperiale de Habsburg, care a lansat un fel de catehism revizionist, tipărit sub titlul “Cuvântul Național”, în care chema la luptă pentru “reînvierea Ungariei milenare”! “Pretindem hotarele noastre milenare, pretindem munții care au înconjurat patria ungară! Vom muri dacă va trebui, dar nu vom avea liniște până ce nu vom recâștiga țara”.
Același individ declara, în 1934: “Ungurii nu vor lăsa să se restabilească liniștea în Europa până când bazinul închis de lanțul Carpaților nu va fi a lor”. E deci limpede care este scopul final al luptei revizioniste, dar și al obținerii autonomiei secuiești, ca o primă victorie pentru atingerea scopului final.
