SFÂNTUL VASILE CEL MARE - ASPRU ASCET, MARE ÎNVĂȚAT, VREDNIC EPISCOP ȘI UN MARE FILANTROP


Categorie: spiritual
|
14-03-2019
Nr: 49 (7.510)
|
Autor: FLORIN BENGEAN
|

Sfântul Vasile cel Mare, care e prăznuit în fiecare an în ziua de 1 ianuarie, e una dintre cele mai mari figuri ale creștinătății. Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în 329 sau 330; este una din figurile cele mai strălucitoare ale secolului al patrulea. Pentru toți, spune sfântul Grigore de Nazianz, a fost un fel de lege a virtuții; “a fost un bărbat nobil și mai presus de trup chiar înainte de a se muta din această viață”. Sufletul tânărului Vasile, încă din copilărie, a fost format de Macrina, bunica lui, și Emilia, mama sa. Apoi a urmat tatăl său, profesorul de retorică, “profesorul obștesc al virtuții”, care i-a predat întreg ciclul științelor și a fost exercitat în evlavie, sau mai pe scurt, prin învățături elementare, a fost împins spre desăvârșirea ce avea să urmeze. După terminarea instrucției din casa părintească, Vasile și-a continuat studiile la școlile din Cezareea. Din Cezareea s-a dus la Constantinopole, capitala Orientului, renumită pentru cei mai desăvârșiți oratori și filozofi, de la care Vasile, în scurtă vreme, și-a însușit cele mai de seamă învățături, datorită agerimii și talentului său. De la Constantinopole a fost trimis de Dumnezeu și mânat de strașnica lui sete de știință la Atena. După o ședere de patru-cinci ani în Atena, în 356, sfântul Vasile și sfântul Grigore s-au hotărât să se întoarcă în patrie. Întors acasă, sfântul Vasile n-a mai găsit-o în viață pe Macrina, bunica sa, și pe tatăl său, ci numai pe mama sa, pe Emilia, pe Macrina, sora lui cea mai mare, care în urma morții logodnicului ei se hotărâse să se consacre vieții duhovnicești, și pe Petru, fratele cel mai mic, pentru că fratele său Naucratie se călugărise, iar cele patru surori se măritaseră. Și după cum spune sfântul Grigore din Nazianz, Vasile a fost reținut în Cezareea, pentru că locuitorii orașului îl considerau ca un al doilea întemeietor și protector al cetății. A fost profesor de retorică vreme de doi ani în orașul său. De anii trăiți în vâltorile lumii academice vorbește însuși sfântul Vasile în una din scrisorile sale, exagerând negreșit datorită stării sufletești a omului desăvârșit, care vede chiar în cele mai mici și neînsemnate abateri păcate și greșeli de neiertat: Și sfântul Vasile, așa cum spune în scrisoarea aceasta, a părăsit catedra de retor din Cezareea, a împărțit averile la săraci și, după ce s-a botezat, a cercetat pe atleții pustiei din Alexandria, Egipt, Palestina, Siria și Mesopotamia, mânat de gândul mărturisit în epistola sa.

La întoarcerea din această călătorie, sfântul Vasile și-a împărțit și restul averii sale la săraci și s-a retras în Pont, pe malul râului Iris, într-o localitate numită Anesi, nu departe de Neo-Cezareea, unde mama sa Emilia și sora sa Macrina întemeiaseră o mânăstire de călugărițe în care viețuiau ca monahii. Sfântul Vasile s-a stabilit pe celălalt țărm al râului Iris, în fața mânăstirii maicii sale și a înființat și el o mânăstire de călugări. Primul la care s-a gândit sfântul Vasile să-l aducă aici a fost prietenul și colegul său de studiu. Îi scrie o scrisoare de poftire în care îi descrie frumusețile locului pe care l-a ales, un loc, îi scrie el, așa cum amândoi, în ceasurile lor de răgaz, obișnuiau, în joacă, să și-l făurească cu mintea.

Sfântul Vasile a mai făcut o nouă împărțire a averii sale la săraci, a averii pe care o moștenise la moartea mamei sale. Dar, acest mare om al Bisericii nu s-a mărginit numai să-și împartă averile sale la cei nevoiași, ci a lucrat cu toată ființa sa pentru alinarea suferințelor celor din nevoie, cum a fost în marea secetă și foamete care a bântuit Capadocia, în anul 368. Acum, sfântul Vasile, prin cuvântările sale a deschis hambarele celor avuți și prin îndemnurile sale a realizat spusele Scripturii, “a împărțit pâine celor flămânzi” (Isaia, 58, 7), a săturat cu pâine pe cei săraci, i-a hrănit în timp de foamete; și sufletele celor flămânzi s-au umplut de bunătăți. Dar cum? Că acest lucru nu-i de puțină importanță. A adunat la un loc pe cei bântuiți de foamete - că erau unii care de abia își trăgeau sufletul - bărbați și femei, copii și bătrâni, pe nenorociții de orice vârstă; a strâns tot felul de alimente, care pot ajuta la potolirea foamei, oale pline de legume și de alte verdețuri. Apoi a imitat slujirea lui Hristos, Care încins cu un șorț nu S-a sfiit să spele picioarele ucenicilor Săi, tot așa și Vasile, de-a valma cu slugile care-i erau colaboratori, îngrijea de trupurile celor care aveau nevoie de ajutor, dar, totodată, și de sufletul lor, dându-le odată cu hrana și cinstea cuvenită, ajutându-i, cu alte cuvinte, din două părți. La aceasta se mai adaugă și hrana cuvântului, o binefacere și o dărnicie desăvârșită, de obârșie cerească, căci cuvântul este hrana îngerilor, cu care se nutresc și se adapă sufletele însetate de Dumnezeu și care nu umblă după hrana cea nestatornică și trecătoare, ci după cea care rămâne în veac. Astfel de hrană distribuia și el și încă din belșug, deși era sărac și lipsit material, dar nu ca să potolească foamea de pâine sau setea de apă, ci foamea cuvântului, cu hrană care cu adevărat este dătătoare de viață și hrănitoare, contribuind la creșterea duhovnicească a celui bine nutrit cu dânsa. În anul 370 scaunul Cezareei Capadociei a rămas vacant prin moartea episcopului Eusebie. Cu toată opoziția arienilor, care sub domnia lui Valens căpătaseră iarăși putere, ortodocșii au reușit să aleagă pe sfântul Vasile episcop în scaunul vacant.

Grija de cei săraci, ajutorarea celor din nevoi, ușurarea suferințelor celor bolnavi și îmbunătățirea vieții celor mutilați din naștere și din împrejurări nenorocite, a fost grija permanentă a întregii vieți a sfântului Vasile; ca tânăr, a împărțit întreaga sa avere oropsiților soartei; ca preot, a dat hrană celor flămânzi în timpul secetei și foametei cumplite a anului 368; iar ca episcop, și-a lărgit acțiunile sale filantropice, pe de o parte dând dispoziție horepiscopilor săi să înființeze în eparhiile lor așezăminte filantropice permanente, impunându-le conducătorilor poporului să aibă una și aceeași purtare, anume dragostea și mărinimia față de cei nenorociți, iar pe de altă parte a creat în apropierea Cezareei un mare complex filantropic, care cuprindea: biserică, spitale, leprozerii, azile pentru bătrâni, case pentru străini; la acestea se adaugă clădirile cele de trebuință pentru satisfacerea nevoilor tuturor acestor așezăminte: bucătării, ateliere de tot felul și alte dependințe necesare; nu lipseau nici școlile în care copiii învățau carte și nici școlile pentru învățarea meseriilor. Astfel, sfântul Vasile cel Mare a creat lângă orașul Cezareea un alt oraș, pe care poporul l-a numit cu numele întemeietorului lui: Vasiliada.

Sfântul Vasile cel Mare rămâne așadar una dintre cele mai strălucite personalități ale creștinătății. A fost nu numai un mare învățat și un aspru ascet, ci și un vrednic episcop și un mare filantrop.

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval