CÂND MOARE DUMNEZEU, SE NAȘTE IDOLUL


Categorie: spiritual
|
03-05-2019
Nr: 82 (7.543)
|
Autor: Pr. dr. EMANUEL SORIN BUGNER
|

“Ființă întru sacru” (M. Eliade), omul resimte în sine tensiunea religioasă după Dumnezeu, însă, în cazul idolatriei, ea tinde să circumscrie divinul și să-l exprime în cadrele imanenței, așa încât imaginea omului-idol închide în sine orice perspectivă religioasă și în loc să ne vorbească despre Dumnezeu ne descoperă insuficiențele umanității, pe care le venerează, adeseori, din păcate, până la fanatism.

Tragedia morții lui Dumnezeu este revelată de omul contemporan idolatru de însăși viața sa interioară dezagregată și de lumea pietrificată, bolnavă, posedantă și posedată în care trăiește și care a pierdut legăturile esențiale cu realitatea mai înaltă, transcendentă, o lume pe care ne-o descoperă de mai bine de două mii de ani icoana ortodoxă și care, dimpotrivă, arată lumii materia transfigurată și pe omul care și-a făcut vizibil chipul (icoana) interior, pe sfântul în care a luat chip Hristos (Galateni 4,19).

Așadar, mai întâi există protochipul și abia apoi icoana lui. Protochipul presupune icoana, iar icoana nu există fără protochip, pe care implicit îl și indică. Aristotel afirma deja cu mult înainte, completându-l, dar și contrazicându-l pe Platon, faptul că Ideile și Obiectele pe care le indică există concomitent și se condiționează reciproc. (,,Der Begriff allein kann kein Einzelding dazu bringen zu existieren”). Platon ar fi afirmat faptul că în fiecare suflet există deja cunoștința despre Idei, oarecum difuză, dar cu ajutorul memoriei acele Idei apriorice ies la lumină (…die Ideen ans Licht gebracht. Rad Ludwig, Philosophie für Anfänger von Sokrates bis Sartre).

Sfântul și mai apoi icoana lui ni-L arată pe Cel care le este Protochip, putând fi sesizată așadar mișcarea circulară desăvârșită, unitară și transcendentă a relației dintre icoană și Protochip. În cazul idolului este vorba de o mișcare relativă, agitată, spontană, centrifugă sau centripetă, dependentă de emoțiile și personalitatea creatorului său, mișcare de relație în care nu are loc însă întâlnirea dintre timp și eternitate, dintre natură și divinitate. Concepția frumosului în cazul autolatriei, și a artei profane de altfel, suferă grav la capitolul transmiterii obiective a Revelației divine, pe care adesea inconștient artiștii vor să o exprime. Frumosul artei idolatre are valoare doar prin sine însuși, e subiectiv și aparține unei culturi descompuse, egoiste, nivelate, care își afirmă zgomotos independența și libertatea, în contradicție cu frumosul liturgic exprimat prin rugăciune ascetică și contemplativă, capabilă a-l elibera pe om de patimile cărnii.

Odată cu Renașterea ia naștere autonomia imaginii și a imaginației. Autonomă în raport cu Revelația dumnezeiască, arta modernă exprimă doar impresiile lumii materiale, lumea spirituală îi rămâne inaccesibilă sau indiferentă. Pentru artistul modern starea actuală a lumii, adică stricăciunea, decăderea, dezumanizarea, este normală. Ceea ce reprezintă prin arta sa este de fapt lumea sa interioară, imagine demonică ce corupe mintea cu imaginații perverse și care exprimă ființa umană sfâșiată de patimi și moarte, o imaginație perversă sau o fantezie desfrânată, opusă vederii duhovnicești, care arată tipul de voluptate rafinată ce domină mintea și sufletul icoanei vii căzute ,,din asemănare”, dimensiunea iconică a creației divine fiind profund alterată. Violență, perversiuni, ficțiune la nivel mental, parazitarea sau contaminarea vieții, relativizarea valorilor moral-religioase, sunt doar câteva dintre efectele acestei căderi. Este vorba despre “o moarte spirituală care s-a consumat în perimetrul ideologiilor perverse ale modernității și în terifiantele experiențe ale distrugerii la scară industrială a “icoanelor vii” ale lui Dumnezeu, așa cum s-a petrecut aceasta în lagărele naziste, în “gulagurile comuniste și în toate formele de totalitarism care au mutilat fața și memoria umanității în secolul XX” (Ioan Bizău, Incursiuni în teologia și arta icoanei, în lucrarea ,,Ce este icoana?,” trad. Vasile Manea, Ed. Reîntregirea).

Moartea lui Dumnezeu apare pe fondul morții imaginii despre Dumnezeu. În această stare decăzută nu se mai caută frumusețea lui Dumnezeu, ci a omului eliberat de rigorile moral-creștine și supus modei veacului. Așa apare imaginea idolatră, menită a fi privită fără discernământ duhovnicesc. Acum se face artă pentru artă, căci mai presus de idol nu mai există nimic. Nici măcar omul.

Fiul Omului rezolvă problema apostaziei idolatre prin Înviere. În icoana învierii vedem că nu sunt readuși la existență idoli și chipuri cioplite, ci icoane transfigurate de și în lumina sfântului Mormânt, căci și în ciuda haosului obscen, Hristos a înviat!

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval