„MUNȚII NOȘTRI AUR POARTĂ, NOI CERȘIM DIN POARTĂ-N POARTĂ" VIAȚA AURARILOR DIN MUNȚII APUSENI ÎNTRE ADEVĂR ȘI LEGENDĂ (I)


Categorie: Istoric
|
10-05-2019
Nr: 87 (7.548)
|
Autor: MIHAELA RAȘCU
|

Când vorbim despre aur, indiferent la ce secol ne-am raporta, nu putem să nu luăm în considerare că acesta a fost, este și va fi mereu una dintre cele mai valoroase resurse naturale. Se spune că România este una dintre puținele țări din Europa care deține această resursă prețioasă și nu numai că țara noastră o deține, dar și-a făcut și un anumit renume de-a lungul timpului în exploatarea și prelucrarea nobilului metal. Puțini dintre români știu însă că realitatea este cu totul alta și anume, țara noastră a avut și are încă unele dintre cele mai mari rezerve de minereuri aurifere dintre toate țările lumii. Saga metalului prețios din țara noastră este una îndelungată chiar dacă pare a se fi sfârșit, privind în urmă și constatând că de mai bine de un sfert de secol exploatările aurifere românești s-au oprit, iar resursa aceasta care ne-a adus secole la rândul bunăstare și a consolidat baza unei economii înfloritoare este acum pur și simplu ignorată.

O călătorie în timp nu ar face decât să scoată la iveală faptul că înainte de 1989, aurul era exploatat la nivel industrial prin intermediul a zeci de balastiere, alături de nisip și pietriș. Producțiile obținute în perioada regimului comunist ajungeau să

depășească sute de kilograme pe an. Dar mai înainte? Dacă e să ne luăm după surse istorice, faima zăcămintelor de aur din vechea Dacie a străbătut repede întreaga lume antică, de unde și interesul brusc al Imperiului Roman pentru această zonă, din care se spune că au plecat spre Roma 500 de tone de aur și 950 de tone de argint. Aurul ajungea lesne din zăcăminte în râuri, iar legendele spun că pe vremea strămoșilor noștri era de ajuns să pui o blană de oaie în apă și aurul rămânea prins în ea. Totuși, între popoarele antice, nu romanii au fost primii atrași ca un magnet de aurul dacilor, așa cum s-ar crede, ci primele triburi de greci, care, în migrația lor spre Grecia de azi, au trecut prin Munții Apuseni, unde au jefuit aurul local pentru a-și făuri monede. Pe lista invadatorilor ahtiați după aurul Apusenilor îi regăsim, după scrierile lui Herodot, pe perși, care, pentru a pune mâna pe prețiosul metal au pornit război împotriva triburilor dacice ale agatârșilor, ramură a daco-geților care, locuitori ai Munților Apuseni, se pare că se desfătau în podoabe de aur.

Cea mai activă zonă de exploatare auriferă, miezul de aur al țării dacă vreți, l-au reprezentat și încă îl reprezintă Munții Apuseni. Aurul din Munții Apuseni a stârnit războaie, a înscăunat regi și a purtat cu sine blesteme, scriind o istorie a sângelui și suferințelor locuitorilor acestor zone. Aurul era adevărata putere care grăbea declinul sau dezvoltarea unei civilizații. Pe timpul romanilor, în cei 166 de ani de ocupare romană a Apusenilor, în acești munți au fost aduși colonii de origine traco-iliră specializați în prelucrarea aurului, în timp ce minele erau conduse de către un funcționar numit chiar de către împărat și denumit Procurator Aurarium, a cărui reședință era la Zlatna. Mai târziu, unguri, turci, austrieci și chiar și ruși au supt ca niște lipitori lipsite de rușine aurul zăcămintelor noastre, aur care se regăsește azi în orașe pe care o lume întreagă le admiră, cum sunt Roma, Istanbul, Viena, Budapesta și Moscova. Și dacă tot este să folosim sursele istorice, acestea mai atestă și jaful timp de 64 de ani în care austriecii au scos din Transilvania o cantitate de aproape 10 tone de aur. De altfel, maximul de extracție auriferă a fost atins în perioada Imperiului Austro-Ungar în Cadrilaterul de Aur, acea suprafață de aproximativ 500 de kilometri pătrați încadrată de localitățile Săcărâmb, Căraci, Zlatna și Baia de Aramă în care s-au regăsit și se regăsesc încă majoritatea rezervelor naționale de aur.

Trebuie să menționăm că zăcămintele aurifere apar de regulă sub două forme principale: aurul de filon și aurul aluvionar. Dacii au exploatat în primă fază aurul aluvionar cu ajutorul blănurilor de oaie puse de-a curmezișul râurilor, pentru ca mițele de lână să rețină micile fragmente de aur mai grele, lăsând să treacă majoritatea celorlalte impurități aduse de apă. Mai târziu, se trece la mineritul de adâncime folosindu-se forța brațelor, minereurile fiind desprinse cu târnăcopul din pântecele munților, încărcate în coșuri de răchită și transportate cu catâri. Minereul era mărunțit în celebrele șteampuri cu apă și trecut prin șaitroc, după care era colectat pe țesături de lână sau blănuri de oaie, ca pe vremea dacilor. Despre vremurile în care aurul era principala sursă de venit a moților vom vorbi în cele ce urmează, căci n-au fost aurari mai vrednici în România secolului XlX decât aurarii din Munții Apuseni, care, în bunăstarea lor, n-au uitat să lase în urmă nenumărate fapte de suflet și amintiri care să le încălzească nepoților și strănepoților mândria de neam și țară.

 (va urma)

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval