“GLORIA CONSTANTINI” SAU... “ÎNTOARCEREA PE SCUT”


Categorie: Editorial
|
22-05-2019
Nr: 95 (7.556)
|
Autor: MARIANA CRISTESCU
|

Tatăl meu se numea Constantin, era ofițer de carieră, veteran de război, și un părinte excepțional. Dumnezeu să-l țină în lumina Sa! Obișnuia să ne îmbrățișeze, pe mine și pe frații mei, înaintea vreunei încercări mai dificile, la școală, la universitate ori..., pur și simplu, în viață, îndemnându-ne: “Orice vi s-ar întâmpla, totdeauna să vă întoarceți pe scut! Nu sub scut!”. M-am străduit mereu să-i urmez sfatul vizând nu doar onoarea luptătorului rănit, dar victorios și respectat, ci și păstrarea, cu orice preț, a demnității, în pofida tuturor furtunilor.

Nu mă voi raporta, în acest spațiu, la splendida nuvelă “Gloria Constantini” a lui Gala Galaction - unul dintre cei mai mari prozatori români, aruncat în coșul uitării de potrivnicii culturii și ai Neamului doar pentru vina de a fi fost, spre sfârșitul vieții, preot. Îl iubesc pe Galaction și iubesc fiorul tragic al operei lui. Alta este tema acestui articol, sugerată de titlu. Nimic nu este întâmplător. Căutând ceva în arhiva personală, mi-au răsărit sub ochi, printre miile de... semne ale imaginilor de pe ecranul calculatorului, însemnările de mai jos, însoțite de efigia reprezentând un scut înconjurat, în cruce, de patru capete de cai:

“La 29 octombrie 312, împăratul Constantin cel Mare ordonă armatei sale ca Semnul Crucii să fie pus pe steagurile militare, cum îl aveau geții din secolul ll î.e.n., așa cum arată tăblițele de plumb dosite încă la Institutul de Arheologie din București. Dar Semnul Crucii îl purtau pe scuturi și soldații persani, pe care Tertulian nu a apucat să-i acuze de erezie, înșelătorie, și ceva cârdășeli cu Satana.

În anul 313 se acordă libertatea cultelor în imperiu de către împărații Constantin și Licinius, prin Edictul de la Milano, care însă nu poate fi dovedit, iar povestea are iz de poveste, pentru că nu a fost susținută decât târziu de către iudeo-creștini. În anul 321, împăratul get Constantin cel Mare introduce în Imperiul Roman sărbătoarea «Duminica - dies solis» (soare, ființă strălucitoare), ca zi obligatorie de odihnă, fiind o sărbătoare arimină sau mithraică, (...) peste care patrona Fiul Omului sau Fiul Luminii, Mitra și Sfântul Soare, era zi sfântă în cultul arimin și niciun membru al acestei religii nu lucra. Dar ariminismul era cultul împăratului și religia oficială a Imperiului Roman, deci sărbătoarea zilei de odihnă duminica s-a impus de la sine, ca un firesc, pentru armată și funcționărime.” (Constantin Olariu Arimin)

“Gloria Constantini” este inscripția de pe aversul tuturor monedelor Constantinilor. De ce ar trebui să ne intereseze? Fiindcă este vorba despre primul împărat creștin, și pentru că a ajuns cu armatele sale până la Dunăre, intitulându-se Dacicus Maximus (era get!).

Sfântul Constantin a rămas cunoscut până în timpurile noastre mai ales pentru Edictul de la Milano din anul 313, care marchează intrarea în legalitate a religiei creștine pe întreg cuprinsul Imperiului, pentru prima oară în istorie, precum și pentru organizarea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325; aceste acțiuni fiind considerate factori majori ai răspândirii religiei creștine.

“Biserica îl cinstește în rândul sfinților, în ceata drepților, prăznuindu-l împreună cu mama sa, Sfânta Împărăteasă Elena, pe 21 mai, fiind numiți «Sfinții Mari Împărați, întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa, Elena»“.

“Imperiul Roman este astfel reunificat și supus autorității unui unic împărat, situație politică nemaiîntâlnită din anul 285. Constantin, care se revendica drept alesul pe pământ al divinității unice, abandonează politeismul tetrarhiei în favoarea monoteismului creștin. A continuat și a desăvârșit toate reformele inițiate de împăratul Dioclețian. (...) Prin crearea unei noi monede de aur (solidus-ul), este abandonată politica economică a principatului - bazată pe argint -, în favoarea aurului, care devine baza sistemului monetar imperial roman. Armata se împarte acum definitiv în trupe de graniță (limitanei) și trupe de campanie (comitatenses).

Din inițiativa lui, este inaugurat, în 328, între Sucidava și Oescus, un pod peste Dunăre, care reflectă importanța dobândită de regiunile nord-dunărene pentru imperiu. Prin campaniile sale la frontiera Dunării, recuperează o parte din teritoriile Daciei (care fusese părăsită de legiunile împăratului Aurelian). Acum își adaugă titlul de Dacicus Maximus.

Constantin a luat hotărârea de a restaura Byzantionul și de a face din el capitala imperiului. În noiembrie 324, a stabilit în mod oficial hotarele noului său oraș, mutându-le cu circa 4 km în afară și mărind cam de patru ori suprafața sa. Noul oraș a devenit un centru al creștinismului, reședința unui patriarh, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. “Noua Romă” a moștenit instituțiile politice ale vechii Rome, dar și tradiții culturale ale Răsăritului grec.

“De peste 100 de ani, în subsolurile Institutului de Arheologie din București, zace, uitată și prafuită, o posibilă comoară a istoriei românești: zeci de plăcuțe turnate în plumb, relatând în imagini, și într-o limbă necunoscută, o cronică a regilor daci”. ...”Cu mari eforturi, a fost făcută, în Anglia, o analiză comparativă a metalului uneia dintre plăcile de plumb, cu o scoabă dacică, tot din plumb, luată de la Sarmizegetusa. Știți care a fost răspunsul englezilor? «Dacă scoaba e autentică, atunci plăcile sunt autentice, în ceea ce privește compoziția aliajului. Este un aliaj identic cu cel dacic». (...) La Sarmizegetusa, în marele sanctuar rotund, au fost găsite resturi de turnare în plumb și argint, și poate că această adevărată cronică înscrisă pe plăci de plumb, această adevărată dare de seamă despre regii daci și despre preoții lor a fost turnată chiar acolo, în cetate. Știu, se spune că dacii nu aveau scriere, pentru că nu s-au găsit prea multe inscripții, dar dacă aveau, așa cum este foarte probabil, atunci cei care scriau nu erau oamenii de rând, ci inițiații, preoții din temple. S-au găsit acolo cantități uriașe de plumb, creuzete pentru topit metalul, și asta exact acolo unde erau și templele.” (Dan Romalo)

“.... Cartea domnului Romalo are meritul de a fi pus în discuție, pentru prima dată după o sută și ceva de ani, aceste obiecte, după părerea mea, senzaționale. Ar putea fi vorba despre o arhivă și, în același timp, despre o cronică a regilor daci, despre care nu s-a vorbit niciodată public, și care a fost ignorată. Se știa despre aceste plăci de la sfârșitul secolului al XIX-lea, dar nimeni nu a avut curajul să le pună în discuție, pentru că, în mod evident, ar fi bulversat toată «istoria oficială». Și așa, nefăcând altceva decât să le prezint, fără nicio interpretare, am stârnit nervozitatea experților. Chiar dacă avem a face cu niște falsuri, ele sunt geniale, unice prin complexitatea lor. Presupusul falsificator a inventat, în acest caz, o limbă. Eu nu mai cunosc ceva asemănător. Și-apoi, poți plăsmui o piesă, două, trei, dar nu zeci de piese care cuprind nume, împrejurări, războaie, negocieri, detalii uluitoare despre o întreagă epocă, pe care le ghicim mai curând din reprezentările grafice decât din scris. În prezentarea mea de la Academie, m-am limitat să fac o sinteză a tuturor acestor ipoteze, cu argumentele pe care le aveam la vremea respectivă, fără să încerc, deocamdată, interpretări ale textelor. (...) Biblia lui Wulfila se știe că a fost scrisă în nordul Dunării, în sec. IV d.Hr. Wulfila a trăit câțiva ani aici. El a fost cel care i-a creștinat pe goți și primul care a tradus în gotică Biblia. Alfabetul gotic a fost inventat de el, și se spune că are la bază alfabetul grecesc. Însă alfabetul gotic primitiv, publicat de Vulcanius Bonaventura, conține cel puțin un semn care a fost folosit și de daci în aceste tăblițe. Pentru că, desi spunem că dacii au folosit în tăblițe alfabetul grecesc, nu este totuși alfabetul grecesc pur, ci unul care conține niște semne speciale, pentru sunete speciale, care nu există în limba greacă. Acel semn din alfabetul gotic, care în alfabetul dacic notează sunetul «ce», nu are valoare în alfabetul gotic, pentru că nu există sunetul. De aceea nu se explică existența lui, decât printr-o preluare de la daci.” (Aurora Pețan, cercetător principal la Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan-Al. Rosetti”)

Vom mai vorbi despre Plăcuțele din Plumb de la Sinaia și despre cele câteva dintre piesele rămase la Mănăstirea Sinaia, aparținând acestui impresionant tezaur geto-dacic. Lăcașul sfânt, ridicat, conform obiceiului vremurilor, pe temelia altui lăcaș de cult precreștin (capiște dacică), deține, printre multe altele, o plăcuță rotundă, cu un diametru de circa 10 cm, scrisă pe ambele fețe, unica de acest gen din întregul tezaur cunoscut. “Medalionul/plăcuță, prin scrierea existentă pe ea, pe o față exista o scriere descifrabilă, conținând caractere grecești și latine vechi, iar pe partea cealaltă conținând scrierea sacră a preoților, o scriere prin simboluri/semne sacre; prin aceste două stiluri de scriere a aceluiași mesaj, prin forma literelor și genul basoreliefului, aparține Tezaurului de la Sinaia. Medalionul cu rol de identificare a unei notabilități, se presupune că era purtat de un reprezentant/ambasador al regelui Burebista, care astfel era recunoscut și respectat în întreg regatul geto-dacic și nu numai, este făcut din argint, 83,5% argint și 16,5% cupru, provenit din zona minieră Baia de Criș, are o vechime de circa 2.000 de ani și este la prima prelucrare.” No comment!

Revenind la titlul editorialului, despre Semnul Crucii pe flamurile armatei lui Constantin cel Mare - Maximus Dacicus - primul împărat roman creștin - autor moral al podului peste Dunăre de la Sucidava - stau mărturie (și) Tăblițele de plumb de la Sinaia! Gloria Constantini, așadar!

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval