“MUNȚII NOȘTRI AUR POARTĂ, NOI CERȘIM DIN POARTĂ-N POARTĂ” VIAȚA AURARILOR DIN MUNȚII APUSENI, ÎNTRE ADEVĂR ȘI LEGENDĂ (II)


Categorie: Istoric
|
12-06-2019
Nr: 110 (7.571)
|
Autor: MIHAELA RAȘCU
|

Odată cu modificările legislative din anul 1880, prin care s-a permis arendarea unor zone miniere de către locuitorii Munților Apuseni, întreaga zonă a cunoscut o covârșitoare expansiune economică. Un punct de reper pentru acele vremuri a reprezentat-o zona Bucium - Abrud. Aflându-se, de-acum, în puterea lor să exploateze aurul de lângă propriile case, buciumanii nu au stat pe gânduri să încheie în primă fază contractul de arendă de 5 ani, pentru care se prevedea posibilitatea prelungirii. Oameni hotărâți și buni gospodari au înființat o asociație numită tărșăjie, la inițiativa a 36 dintre cei mai înstăriți buciumani, pentru a putea împărți atât cheltuielile în cote - părți numite cuxe, cât și profitul. Lucrând pe perioada contractuală în tărșăjie, ei au identificat un areal puternic mineralizat, în care au început să facă investiții semnificative pentru exploatare, având, astfel, fără probleme posibilitatea de a plăti în mod regulat arenda. Târgul de la Abrud a prins a înflori, dezvoltând o întreagă breaslă de meseriași de lux în jurul său, de la cizmari, croitori și pălărieri și până la frizeri, devenind cunoscut în toată țara ca unul dintre cele mai bogate și cunoscute târguri.

Văzând toate aceste evoluții, autoritățile austro-ungare, reprezentate în zonă de procuratorul Lukaci Bela, au majorat cuantumul arendei, motivat de faptul că investițiile buciumanilor au sporit valoarea perimetrului minier de exploatare. Deși investițiile erau ale lor și autoritățile nu aveau niciun merit în plusvaloare, buciumanii acceptă în cele din urmă arenda, la gândul că oricum perioada contractuală va fi prelungită, ei făcând până în acel moment dovada că respectau în totalitate clauzele contractuale. Iată însă, că planurile lui Lukaci Bela nu îi includeau și pe buciumani în ele. După expirarea celor cinci ani de contract, cu o zonă de-acum marcată și pregătită pentru exploatare, încheie un alt contract, cu o societate franceză, după care, de teama investitorilor din tășăjie, își ia picioarele la spinare, fugind în mod mișelesc la Budapesta, lăsându-i pe francezi să îi scoată pe buciumani, cu jandarmii, din perimetrul minereului, lipsindu-i chiar de bunurile lor.

Acum, firește, francezii nu foloseau tehnologia buciumanilor și nici nu dovedeau grija în exploatare a acestora. Interesul străinilor era într-o exploatare intensivă a aurului, printr-o tehnologie care ar fi epuizat minereul identificat de localnici, într-un timp foarte scurt. Acest lucru nu ar fi fost cel mai rău dintre rele, dacă nu ar fi pus în pericol și întreaga populație din zonă. Clauzele contractuale prevedeau o restricționare a accesului buciumanilor la sursele de apă captate și folosite în exclusivitate pentru exploatare. Pe lângă toate acestea, majoritatea localnicilor și-au pierdut locurile de muncă și principala sursă de venituri. În cele din urmă, buciumanii nu s-au lăsat până nu l-au găsit pe Lukaci Bela, căruia i s-au cerut explicații. Nu au primit niciun alt răspuns în afară de cel că este pe rol un alt contract și că nu se mai poate face de-acum nimic.

Dacă autoritățile austro-ungare s-au așteptat ca moții să privească cu mâinile în sân cum le este refuzată în mod abuziv prelungirea contractului de arendare și cum străinii îi evacuează și folosesc perimetrul în care ei făcuseră investiții majore, amenințându-le familiile, s-au înșelat amarnic, căci, în februarie 1886, după un plan bine stabilit, aurarii buciumani, în frunte cu Nicolae Rancea și Macarie Vasiu, au pornit o revoltă soldată cu un atac asupra sediului minei, în care se spera să găsească contractul încheiat de procurator cu francezii. La sediul minei nu se afla decât locțiitorul administratorului Dieterlin, care era și casier al societății. Acesta a ripostat asaltului, trăgând cu revolverul focuri la întâmplare, după care a încercat să fugă, sărind pe fereastră, căzătura fiindu-i fatală. În clădirea administrativă, buciumanii au găsit ceasul de aur al lui Dieterlin și o ladă cu bani, pe care s-au grăbit să o îngroape într-un loc ascuns. Din nefericire pentru ei, contractul nu se afla la sediu, iar autoritățile, temându-se de o răscoală extinsă în Munții Apuseni, asemeni celei lui Horea, au trecut la represalii, terorizând familiile buciumanilor până în momentul în care toți atacatorii au fost întemnițați. Să nu uităm să specificăm că Țara Moților, cunoscută și sub numele de Țara de Piatră, este situată în Munții Apuseni, pe bazinul superior al râurilor Arieș și Crișul Alb. Moții trăiau în sate răsfirate, la altitudini de peste 1400 metri. Țara Moților începe înainte de Câmpeni, localitate considerată de către moți capitala lor și are o istorie veche a rezistenței și luptei împotriva cotropitorilor, pentru drepturi politice, economice și sociale. În această zonă și-au avut originea Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, ca și Revoluția transilvăneană de la 1848, deci nu este de mirare că autorităților le-a tremurat inima-n piept la primul semn de revoltă. Era bine cunoscut faptul că moții sunt iuți și violenți atunci când un străin se atinge de patrimoniul lor sufletesc național sau de interesele obștești. Scria Ion Rusu Abrudan în cartea sa “Moții - calvarul unui popor eroic dar nedreptățit”: “Moțul se însuflețește rapid și are o tărie de caracter așa de mare, încât dacă și-a pus ceva în gând, nu renunță pentru nimic în lume până nu își atinge scopul, chiar dacă ar fi convins de mai înainte despre relele urmări ale acțiunii sale. Moții sunt oameni întregi, leali, serioși și nefățarnici. Moțul este de o cinste perfectă și cu o pronunțată independență sufletească”.

Și în acest caz, autoritățile austro-ungare au fost surprinse de forța cu care moții își apărau drepturile, pe parcursul anchetei judiciare aceștia subliniind în repetate rânduri caracterul economic și social al acțiunii, deoarece presa de limbă maghiară, urmată de presa de limba română au îmbrățișat și acreditat versiunea oficială a jafului, ca mobil al atacului. Toate momentele-cheie ale revoltei buciumanilor din 1886, context, pregătire, atacul propriu-zis, terorizarea sătenilor și până la arestarea atacanților, inclusiv perioada de pușcărie, au fost adunate de către unul dintre condamnați, într-un jurnal - poem, numit, de unii folcloriști, baladă, de alții, epopee, jurnal conținând 769 de versuri, transmis pe cale orală, până în anul 1965 când, profesorul Dimitrie Brabaru îl culege și îl scrie sub titlul “Verșul buciumanilor”.

 (Va urma)

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval