ADEVĂRATA NOASTRĂ ISTORIE ZACE, ÎNCĂ NEGLIJATĂ, PRIN ARHIVELE STRĂINĂTĂȚII!


Categorie: Editorial
|
13-06-2019
Nr: 111 (7.572)
|
Autor: IOAN CISMAȘ
|

Există unele voci care ne-ar reproșa că am abuza de istorie, că ar fi un non-sens să ne întoarcem mereu la trecut din moment ce nici viitorul nu pare prea grozav, fiind “agresați” din toate părțile chiar dacă facem parte din NATO și Uniunea Europeană. Așa o fi, nu zicem, numai că noi, românii, nu prea ne-am încheiat toate socotelile cu istoria, pentru simplu fapt că nu ne-o cunoaștem îndeajuns, iar alții ne-o contestă. În plus, ori de câte ori vrem să înălțăm pe pământ natal un lăcaș de cult, un monument, o statuie trebuie să cerem acordul, permisiunea cuiva, care de obicei spune nu, iar ultimele evenimente de la Cimitirul internațional de la Valea Uzului - Dărmănești sunt sugestive în acest sens. De ce? Pentru că, încă nu ne cunoaștem istoria, pentru a fi pe propriile noastre picioare. Din vina altora, dar și a noastră, realitățile ei fundamentale zac încă prin lăzile de arhive ale Vaticanului, Vienei, Budapestei, dar și ale Londrei, Berlinului și Parisului, fără însă a ne fi puse la dispoziție, și iarăși ne întrebăm, de ce?

Referindu-se la știința trecutului, strămoșii noștri latini spuneau: “Historia magistra vitae est”, adică istoria este învățătoarea vieții. Mai apoi, tot de aici a derivat o altă cugetare înțeleaptă și plină de adevăr “cine nu-și cunoaște istoria merită s-o retrăiască.”

Pentru că noi, românii, zău, nu mai dorim acest lucru, am prefera să o cunoaștem, adică să nu o mai repetăm. Cum? Urmând îndemnurile lui Socrate care avea ca principiu fundamental al gândirii sale celebrul aforism valabil nu numai pentru individ, ci și pentru o societate “Nosce te ipsum”, adică “cunoaște-te pe tine însuți”.

Cunoașterea adevăratei noastre istorii, care, așa cum am mai spus, zace încă în nestemate documente, ca un tezaur nedescoperit, ne-ar fi adus foarte multe avantaje nu numai de imagine, ci și de conținut, fapt pentru care sunt dosite de unii. De altfel, un lucru este de știut. Românii, prin strămoșii lor, și prin ei înșiși, au făcut într-adevăr istorie, la scară europeană, și, ceea ce este la fel de important, truda și sacrificiile lor stau la temelia evoluției și prosperității multor popoare sau grupuri de popoare civilizate, care astăzi se fac că nu ne-ar prea cunoaște. De altfel, Sanctitatea Sa Papa Francisc, când a venit în România, aievea predecesorului său, Papa Ioan Paul al II-lea (care a și sărutat pământul românesc, numindu-l “Grădina Maicii Domnului”), a știut, mai mult decât noi, pe ce teren “aterizează”, iar comportamentul extrem de generos al Sanctității Sale a dovedit din plin acest lucru.

Dacă ne-am ști adevărata istorie, de la coadă la cap, poate că am judeca multe lucruri altfel, nu de pe poziția învinsului sau umilului, ci a aceluia care a stat prin vremi cu capul sus, putând da răspunsuri răspicate și la obiect celor care încearcă și acum, în ciuda evidențelor atât de clare, să ne mai trimită cu oile în transhumanță, prin sudul Dunării și prin Munții Pindului, pentru a ne căuta originile.

Dacă ne-am ști cu adevărat istoria, n-am face inadmisibilele greșeli de a abuza în retrocedări de pământuri, imobile, avuții ale solului și subsolului celor care ne-au exploatat înaintașii la sânge, fie că au fost unguri, austrieci, sași, greci sau evrei, bogății care au la temelia lor sudoarea și sacrificiul iobagului român, deposedat abuziv, nu numai de patria natală, ci și de cele mai elementare drepturi de a fi om.

Dacă ne-am ști îndeajuns istoria, n-am mai sta la taclale cu cei care ne neagă multimilenaritatea noastră pe aceste meleaguri, încercând să ne convingă, pe noi și întreaga lume, că ceangăii - ardeleni năpăstuiți ce și-au luat lumea în cap din cauza atâtor poveri puse pe umeri, sunt sânge din sângele lor.

Dacă ne-am cunoaște îndeajuns istoria, n-am ezita în fața moștenirii Gojdu (o picătură într-un ocean), de care am și uitat, îndreptățiți fiind să solicităm infinit mai mult din ceea ce s-a edificat cu sudoarea strămoșilor noștri, cerând înapoi nu numai tezaurul de la ruși, ci de o mie și una de ori mai mult din splendidele palate ale Budapestei și Vienei, dar nu numai.

Dacă ne-am cunoaște mai bine istoria, i-am fi înțeles mai profund mesajul marelui Eminescu din celebra sa “Doină”, și poate n-am fi atât de pasivi la ceea ce se întâmplă de atâta vreme în Moldova noastră de peste Prut, evenimente de care și noi suntem vinovați.

Un exemplu strălucit de a scotoci prin ungherele istoriei și a scoate lucruri noi la iveală ni se pare cartea document a doi mari cercetători clujeni, trecuți, din păcate, la cele veșnice (Ileana Bozac și Teodor Pavel), încropită prin traducerea a numeroase documente originale din arhivele Vienei privind “Călătoria Împăratului Iosif al II-lea în Transilvania, la 1773”, lucrare publicată cu un deceniu în urmă, într-o ediție bilingvă: română și germană.

Despre faptele acestui suveran de omenie am mai auzit noi. În jurul comportărilor sale a înflorit un adevărat folclor. Românii îi mai spuneau “împăratul ocrotitor” sau “drăguțul de împărat” etc. Cert este că înainte cu șapte ani de a urca pe tron, ca urmaș al Mariei Tereza, viitorul împărat (coregent în funcțiune), a făcut un tur de forță printr-o serie de provincii ale Imperiului Habsburgic, câștigate de la turci în urma războiului de la 1699, cu deosebire în Banat, Transilvania și Maramureș, unde, împreună cu echipa sa de tehnicieni, a poposit 82 de zile, “luând la puricat” comportamentul autorităților în raport cu supușii imperiului, precum și întreaga viață socială, economică, militară și politică din Marele Principat Autonom al Transilvaniei, acțiune pregătită minuțios și aprobată de Consiliul de Stat al imperiului. Cu alte cuvinte, o treabă de guvernare extrem de serioasă pentru pregătirea setului de reforme ce și l-a propus, lucru de care ai noștri, cei de azi, nu sunt capabili. Printre obiectivele majore vizate se înscria diminuarea corupției, a abuzurilor și privilegiilor promovate de nobili și sași, abolirea iobăgiei și stoparea emigrării peste graniță a românilor datorită vieții lor imposibile.

Aducerea la lumina zilei a acestor documente este extrem de valoroasă pentru că ea ne oferă o pagină veridică deosebit de importantă din viața Transilvaniei de acum două secole și mai bine, punând un accent deosebit pe ameliorarea vieții inumane a românilor, pe care n-a ezitat să-i alinte drept urmași ai Vechii Dacii. Iată ce spunea atunci viitorul suveran, dovadă că și el știa mai mult decât noi, și înaintea noastră, despre noi, și care a contribuit substanțial la deschiderea românilor spre viitor, prin Blaj și Școala Ardeleană: “Acești săraci supuși români, care sunt fără îndoială cei mai vechi și mai numeroși locuitori ai Transilvaniei, sunt chinuiți și împovărați cu nedreptate de către toată lumea, fie unguri, fie sași, așa de mult că într-adevăr soarta lor, când o cunoști, este foarte de compătimit și nu este decât de mirat că se mai găsesc atâția din acești oameni și că n-au fugit cu toții” (vezi cazul ceangăilor din Moldova-n.r.). Din raportul său final înaintat Curții de la Viena aflăm și populația Marelui Principat la acea dată, de 1.066.017 locuitori, dintre care (cu toți fugiții) 63,53 la sută erau români, 24,18 la sută unguri și secui (cu toate colonizările), iar 12,29 la sută sași.

Viitorul împărat a făcut dese referiri nu numai la starea deplorabilă a românilor obidiți și împovărați de atâtea dări și munci pe la nobili, dar a condamnat statutul conferit acestora de nenațiune de către coaliția celor trei stări: unguri, sași și secui, conform acelui “Unio trium nationum” din 1437, și pe care îi exploatau mai rău ca pe dobitoace, refuzându-le minimul drept la educație. “Am militat pentru uniformizarea și omogenizarea social-politică a locuitorilor Transilvaniei, unde nu va fi pace până ce nu vor fi desființate ordinele și stările privilegiate, pentru a-i face pe toți transilvăneni”, spunea suveranul.

Întărindu-i în convingerea lor că sunt urmași ai dacilor și romanilor, Iosif al II-lea le-a inoculat românilor ardeleni credință puternică în latinitatea lor, o scânteie care nu peste mult timp avea să devină flacără. Impresionat de rezonanța latină a denumirii localității năsăudene, Salva (de la Salve), împăratul îi salută pe locuitorii acesteia și ai zonei cu celebrele cuvinte: “Salva, Romuli parva nepos!”, adică “Salut, mică nepoată a lui Romulus”. Măguliți de încărcătura de noblețe a frazei, localnicii a trei sate ale districtului năsăudean au schimbat numele localităților lor după cuvintele latine din expresia împăratului. De la acea dată, România are în cuprinsul Bistriței-Năsăudului localitățile: Salva, Romuli, Parva, Nepos.

Documentele privind călătoria suveranului deschid o extraordinară pagină de istorie de care noi, românii, avem foarte mare nevoie. Nu întâmplător ele au fost uitate, deopotrivă, de istoriografia austriacă, dar mai ales de cea maghiară, care, timp de două secole, nu le-a avut baiul nici un cercetător al zonei. Oare de ce? Așa putem înțelege mai bine nașterea ideii latinității poporului român, rostul mișcării de eliberate națională și socială ce a culminat cu Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan de la 1784, apoi cu celebrul memoriu Supplex Libelus Valachorum de la 1791 al Școlii Ardelene, generată de Blajul greco-catolic, și mai departe, loialitatea proverbială a românilor față de împărat. Și tot prin acestea putem înțelege atitudinea ostilă a ungurilor, față de imperiu și împărat, datorită încercării acestuia de a le submina poziția dominantă și privilegiile în raport cu românii. Stare de revoltă neconformă cu evoluția timpurilor pe care însă ungurii de la 1848 și până azi au reușit să o deturneze într-o falsă mișcare de eliberare. De aceea mult trâmbițata sărbătoare de la 15 martie și omagierea celor 13 generali uciși de austrieci la Arad constituie o mistificare grosolană a istoriei, pe care o înghite și oficialitățile române.

Sperăm că extraordinarul documentar, menit să facă lumină într-o zonă obscură a istoriei noastre, nu va rămâne închis între pereții marilor biblioteci, că Viena mai are multe lucruri de spus, precum și Vaticanul, Roma sau Budapesta etc., direcții în care cercetătorii români și istoricii noștri locali sunt solicitați să se aplece asupra arhivelor acestora pentru a aduce noi dovezi lămuritoare cu privire la trecutul nostru. Poate că și alți cercetători români, fie ei chiar ardeleni sau mureșeni în special, vor îndrăzni tot mai mult să forțeze ușile marilor arhive din străinătate pentru a putea scoate la iveală noi documente care, cu siguranță, ar contribui la elucidarea unor zone gri ale istoriei meleagurilor noastre, unde lipsa adevărului este suplinită de pseudoteorii a tot felul de neaveniți în domeniu, cu intenția vădită de a ne denigra și falsifica trecutul, fără de cunoașterea căruia nu poate fi corect înțeles nici prezentul și nici viitorul.

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval