COMUNICARE LA SIMPOZIONUL - IUNIE 2019, NEW YORK “ISTORIA DIN CULISELE ISTORIEI...” (I)


Categorie: Istoric
|
13-06-2019
Nr: 111 (7.572)
|
Autor: Prof. TIMOTEI URSU, membru al Academiei Oamenilor de Știință din România
|

Subiectul acestei comunicări - pe care acum, în imposibilitate de a o prezenta personal, o încredințez spre lectură criticului și istoricului literar Mircea Nicolae Rusu - l-am mai oferit istoriografiei românești (în premieră absolută) tratat în revista “FOAIE” din Long Island, New York, acum două decenii. Fie datorită circulației restrânse a revistei, fie superficialității cu care unii priveau revistele “din diaspora românească”, se pare că prea puțini au accesat și reținut datele - de acută actualitate - culese de mine, în Spania, în 1986, din cartea - (publicată în 1957, în colecția “DESTIN” de la Madrid și inexistentă în România) - scrisă de N.P. Comnen, fost atașat cultural în Elveția și mai apoi ministru de externe al României.

N. P. Comnen a fost unul din importantele “personaje din culisele vremii”, în subsolul acțiunilor care au premers semnarea Conferinței de Pace de la Paris și a Tratatului (“de la Trianon”), 1919-1920. Datele oferite de “atașatul” N.P. Comnen, ne fac să ne întrebăm dacă actualele tensiuni relaționale cu vecina noastră de la West și cu o bună parte a minorității maghiare din România, n-ar fi fost altfel ursite cu un secol în urmă?!..

Pentru a pune în pagină memoriile autorului, rememorăm configurația istorică a momentului. Grație solidului front de opinie anti-austroungară din România și mulțumită unei surprinzătoare (pentru unii!) atitudini pro-Antanta a României Regelui Ferdinand I, după inițiale contacte cu membrii Antantei (coaliția militară opusă grupării Germano-Austroungare), ba chiar cu Rusia țaristă alături, primind asigurări ale unei opinii favorabile reunificării tuturor teritoriilor etnice românești, plus promisiuni ferme de ajutor militar, s-a convenit ca România să intre în război împotriva Puterilor Centrale, “la momentul necesar”. Momentul s-a dovedit a fi anul 1916.

Elevii învață, în școli, că Primul Război Mondial s-a întins între 1914-1918. Fals: adevăratul sfârșit al Războiului Mondial a fost marcat abia de Conferința de Pace de la Paris (1920!), deoarece războiul “militar”, între 1918 și 1920 se... mutase, de pe câmpul șrapnelelor și al tranșeelor - pe mesele diplomatice și, mai ales, în... culisele istoriei!

...Și nu numai: faptul că Armata Română a fost nevoită să lupte efectiv (respingând ofensiva naționalist-comunistă maghiară din Vestul Transilvaniei până la Tisa; pentru ca, în 1919, să ajungă să ocupe Budapesta și să o “curețe” de unitățile comunistului Béla Kúhn) demonstrează cu prisosință că distanța dintre masa diplomatică și tranșee e mai mare decât s-ar crede!....

După 1 Decembrie 1918 Guvernul României Mari era condus de Ion Brătianu. (Chiar dacă ulterior, în timpul tratativelor finale ale Conferinței de la Paris, el a fost substituit de Generalul Văitoianu, acela era coordonat “din culise” de același George Brătianu!). În ce privește Transilvania, șeful “Comitetului Dirigent” era marea personalitate Iuliu Maniu, celebrul ardelean naționalist al cărui cuvânt - în orientarea hotărârilor Regatului României - era de prim ordin. “Problema Transilvană” nu s-a rezolvat, simplu, doar prin declararea intenției unirii cu Țara (la 1 Decembrie 1918), or prin “preluarea administrativă” a fostului teritoriu austro-ungar în Ardeal... Se prăbușea, chiar atunci, Coroana Austro-Ungară; și nu se prăbușea de pe o zi pe alta!În discuția “Mesei Diplomatice” de la Paris se aflau spinoasele date ale noilor granițe care trebuiau desenate pentru o Austro-Ungarie înfrântă, pentru o Românie reunită, ca și pentru etniile care își obțineau acum libertatea (Sârbii, Croații, Cehii, Slovacii, etc.). Se profila un statut al minorităților, absolut necesar într-un mijloc de Europă faimos prin multietnicitate și enclavizare; ca să nu mai vorbim de noile aspecte istorice apărute pe plan continental, chiar la sfârșitul (teoretic) al Războiului.

În Ungaria, la 20 Martie 1919, contele Karoly (șeful guvernului) - într-o încercare disperată de a prezenta “o schimbare” (care să producă, în fapt, confuzie!)ceda la Budapesta conducerea... cui?!”Proletariatului Mondial”!; - în fapt: fostului deținut de drept comun, Béla Kún care - scăpat, refugiat și instruit în noua Rusie Bolșevică - se reîntorsese pentru a conduce... “Comunismul Maghiar”! Acesta va institui “sovietele maghiare” (contând pe joncțiunea cu “Armata Roșie din Estul European”, aceasta avidă să înghită Basarabia, recent structurată prin proprie determinare, ca parte a Regatului României!...)

La 15 aprilie 1919 trupele lui Béla Kún atacă posturile Armatei Române de la marginea vestică a Transilvaniei. Românii vor reacționa deosebit de viguros, respingând inamicul până la Tisa (1 Mai 1919).La 20 iulie “trupele comuniste” ale lui Béla Kún fac o breșă peste Tisa, spre Est - o breșă de peste 120 kilometri! - contând pe o “joncțiune” cu detașamentele bolșevice din Basarabia și din Nordul României, pentru a “prinde în clește” Armata Română pe frontul transilvan. Contraofensiva românească nimicește cele nouă divizii comunist-maghiare, gonindu-le rămășițele, în derută, peste Tisa!..

Spre surpriza “arbitrilor de la Paris” (care vedeau în România doar o “aliată de gradul doi”!), la CEREREA PATRIOȚILOR MAGHIARI - (și insistăm asupra acestui aspect care face obiectul multor pagini, cu detalii în cartea lui N.P. Comnen, nu întâmplător intitulată “O PRIMĂ EXPERIENȚĂ COMUNISTĂ ÎN UNGARIA” !) - la 3-4 august, Armata Română ocupă Budapesta punând, practic, capăt “Comunismului Maghiar”!...

Statutul intern al Ungariei are în acest moment o configurație aparte: o puternică reacție anti-comunistă, nu numai din partea tradiționalelor “cercuri înalte” (vizate cu osârdie de Béla Kún), dar și din partea democraților, care reprezentau interesele clasei de mijloc, formată din negustori, mici industriași, mici proprietari de terenuri agricole, intelectuali, burghezi ai orașelor. În 1919, când inteligenția maghiară a înțeles că războiul a fărâmat definitiv Coroana austro-ungară, N.P. Comnen conducea în Elveția un “Centru de presă” menit să contrabalanseze propaganda vrăjmașă intereselor românești. El este brusc contactat de un ziarist neutru (polonezul Wilensky) cu interesantul mesaj că “..importante personalități maghiare doresc un CONTACT NEOFICIAL, pentru un “schimb de vederi” deoarece... “atât pentru Ungaria, cât și pentru România, ba chiar și pentru Polonia, o apropiere între Români și Unguri este o necesitate vitală” (pg.19).

În consecință, va avea loc, la 10 iulie, o întâlnire “preparatorie” într-un hotel din Lucerna, cu Prințul (maghiar) Windisgraetz,cu fostul ministru maghiar Waszonyi și consilierul guvernamental Moldovany, care fac surprinzătoarea propunere ca - utilizând avantajul strategic de la finalul războiului - “...România să sprijine formarea unui guvern maghiar provizoriu, la Szegedin, pe care să-l opună bolșevicilor care au acaparat Budapesta”, ... pentru a salva, literalmente, ruina Ungariei. A Ungariei prinsă între dezagregarea internă și enorma presiune externă!.. Printre susținătorii maghiari ai acestei propuneri se aflau, spuneau partenerii de dialog, “..conții Ștefan Bethlen, Palavicini, Smercziany și alte numeroase personalități, printre care și numeroși democrați” (pg.32).

În cadrul acestui prim-contact, neoficial ( dar aprobat de autoritățile de la București prin ambasadorul român în Elveția, Mihai Pâcleanu), partenerii maghiari de discuție pretindeau că opinia generală ar fi ca trupele române să nu urmeze recomandarea Consiliului Suprem de la Paris - aceea de a se retrage de pe Tisa - ci, dimpotrivă, să avanseze până inclusiv la ocuparea Budapestei! - pentru că ...”numai cu concursul Dvs. putem să ne salvăm țara și să se restabilească pacea și ordinea în Europa!” (pg.23).

“..Spun drept că la orice mă așteptam ..” - va scrie N.P. Comnen - “..dar să aud pe un mare senior ungur, înrudit cu familia imperială și fost ministru, făcând cor cu un al doilea fost ministru ungur, în prezența Consilierului guvernamental Moldovany și a ardeleanului Prof. Pop, că ne cere să... ocupăm Budapesta,- la asta nu mă așteptam!”

Contactele au continuat, în același sens, cu Windisgraetz, Waszonyi și - demn de remarcat - cu una din marile personalități maghiare ale momentului, Contele Andrassy, de asemenea fost ministru. Cum ofensiva peste Tisa a lui Béla Kún precipita evenimentele, Contele Andrassy și Prințul Windisgraetz au semnat o scrisoare oficială, în care cereau avansarea discuțiilor la o întâlnire cu “un reprezentant oficial al României” (scrisoare raportată de Ambasada Română din Elveția, Ministerului de Externe Român și Delegației române la tratativele de la Paris, prin telegramele 2925 și - respectiv - 2639 din 1919).

De remarcat: câțiva ani târziu, încercând “să șteargă urmele”, Prințul Windischgraetz a încercat să nege aceste acțiuni, ignorând propriul interviu acordat Biroului Român de Presă de la Berna, și reprodus de îndată de importante ziare de largă circulație (precum Le Temps, Le Journal de Débats, etc). Un interviu din care Comnen citează elocvent: “Aș fi voit, desigur, să mor pentru a păstra Transilvania Ungariei. Aș fi preferat, de asemenea, să văd trupele MAGHIARE intrând în Budapesta pentru a-i goni pe inamici. Acest lucru, din nenorocire, nu a fost posibil. Așa fiind, mărturisesc în mod franc că sunt mai bucuros să văd pe

Români la Budapesta, decât pe Béla Kún și pe complicii lui, care mi-au ruinat Patria din punct de vedere politic, cât și material. Recunosc astfel, în mod leal, că intrând în Budapesta, Românii au adus un serviciu imens atât Ungariei, cât și lumii întregi! (..) România poate contribui enorm la ridicarea Țării mele și țara mea va ști, la momentul cuvenit, să-și reamintească de serviciile care i-au fost aduse!...” (pg.42) Opinia exprimată în acest interviu nu face decât să valideze sensul exact al faptelor pe care, în condițiile particulare ale acelui complicat an 1919, lucrarea lui P.N. Comnen ni le aduce la cunoștință și care au evoluat de la solicitarea ajutorului militar și politic până la propunerea (aproape incredibilă pentru urechile ardelene), aceea a unei “UNIRI PERSONALE ROMÂNO-MAGHIARE SUB COROANA REGELUI FERDINAND” !

Îndată după ocuparea Budapestei de către trupele române - care au realizat astfel neutralizarea lui Béla Kún - N.P. Comnen primește însărcinarea oficială de a pleca în capitala Ungariei. Acolo el a fost contactat de îndată de gruparea care cuprindea importanți oameni politici maghiari (între aceștia conții Nicolae Banfy, Ștefan Bethlen, Julius Andrassy, Paul de Telekyi, dar și reprezentanți ai burgheziei democratice: Lovassy, Hegedus, Variassy, Nagyatady, etc.). În ce-l privește pe respectatul politician maghiar, care era Contele Banfy, acesta opina nu numai pentru o soluție de moment, ci pentru o viziune strategică: formarea în Centrul și Estul Europei a unei “alte Elveții”, în viziunea sa aceasta cuprinzându-i pe Români, pe Maghiari, pe Sârbi, pe Bulgari - un stat complex, multinațional, de garantată neutralitate și care să joace în această parte a Europei un rol de autentică stabilitate.

În cadrul întâlnirilor cu Banfy și cu fostul ministru Vaszonyi, lui N.P. Comnen i s-a cerut să contacteze autoritățile de la București pentru o imediată întâlnire între o delegație a grupării anticomuniste maghiare, din care să facă parte conții Andrassy, Bethlen, Csaky, Banfy și reprezentanți de prim ordin ai României (cel vizat în primul rând fiind Iuliu Maniu, președinte al Consiliului Dirigent Român ). Întâlnirea se propune să aibă loc într-un castel de lângă Arad, cu alte cuvinte “la jumătatea drumului dintre Budapesta și Sibiul lui Iuliu Maniu”. Urgența deosebită a acestei întâlniri oficiale, întru o înțelegere româno-maghiară și având ca principal obiectiv propunerea unei “Uniuni Personale sub coroana Regelui Ferdinand al României” era determinată atât de nevoia de a pune pe masa Conferinței de la Paris, în timp util, a unui document care să demonstreze ajungerea la o pozitivă rezolvare “în zonă”, cât și de ultimatumul dat trupelor române de către aceeași Conferință de la Paris de a... părăsi capitala maghiară și a se retrage dincolo de Tisa!

Evident, prin canalele diplomatice, propunerea fost comunicată de îndată în România. Benzile de telegraf au păstrat răspunsul surprinzător al lui Iuliu Maniu adresat lui Comnen, cel care se străduia la Budapesta pentru organizarea acestei întâlniri: “Sunt silit, cu adânc regret, să vă încunoștințez că mi-e absolut cu neputință să merg mâine la Arad. Întrucât Domnii sus numiți doresc a vorbi cu mine, nu rămâne decât să vină D-lor la Sibiu. Observând însă că Sâmbătă și Duminică sunt absent, aș dori mult, ca înainte de a-i întâlni pe Dânșii, să vorbesc mai înainte cu Dvs. eșirea trupelor noastre din Budapesta s-a amânat cu câteva zile...”

Contrariat și nereușind să înțeleagă - nici măcar peste ani, când a fost scrisă cartea - cauzele exacte ale acestei vizibile tergiversări a unei propuneri de extremă urgență, pusă de el pe seama celebrei prudențe a lui Maniu, or pe tendința de a “nu agrava” tensiunile de la Paris, Comnen comentează cu amărăciune:”...Și, în fine, poate satisfacția pe care el, Valahul disprețuit mai odinioară ar fi avut-o de a-i vedea pe trufașii GROFI de la Budapesta venind “a la Canossa”, să-i ceară sprijinul pentru a-și salva patria și pentru a discuta la el acasă ...”împărțirea Ungariei milenare”!? ... Poate să mă înșel? E numai o părere... “ (p.89).

Cert e că, în pofida dificultăților de transport din acel ultim an al Războiului, N.P. Comnen pleacă imediat în țară, tot sperând că încă poate fi salvată soarta acestei delicate, dar mai ales importante acțiuni diplomatice. “Îmi apărea ca o mare greșeală de a scăpa acest prilej, poate unic, care ar fi putut crea o platformă de înțelegere între noi și Unguri, comportând mari dezvoltări în viitor” (pg. 90).

 

Adaugă comentariu

Title:
Nume(*):
Email:
Reply Notify:
Website:
Comentariu(*):
Code in the picture:
 
Note: Your comment has been received and is awaiting approval