Chiar și cei care cunosc în linii mari istoria secolului XX a țărilor din Europa Centrală (România, Ungaria, Slovacia, Cehia și Polonia) au auzit, referitor la Primul Război Mondial, izbucnit în urmă cu 100 de ani, următoarele: Cauza directă a declanșării conflagrației și care a avut loc în perioada 1914-1918, a fost atacul de la Sarajevo din 28 iunie 1914, când un terorist care a aparținut unei organizații secrete l-a ucis pe arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar. La îndemnul Germaniei și în urma protestelor împotriva atacului de la Sarajevo, Monarhia Austro-Ungară a declarat război Serbiei, pe 28 iulie 1914, și a început acțiunile militare împotriva Serbiei. Rusia a început pe 30 iulie - de comun acord cu Franța și Marea Britanie - mobilizarea generală pentru apărarea Serbiei. Pe 1 august 1914, Germania a declarat război Rusiei, iar pe 3 august, Franței. Pe 4 august, Marea Britanie a declarat război Germaniei. Astfel, a început Primul Război Mondial între Puterile Centrale: Germania și Monarhia Austro-Ungară și celelalte puteri ale Antantei: Rusia, Franța și Marea Britanie. Războiul s-a extins, în final, asupra Europei, Asiei și Africii, și au participat 33 de state. Potrivit datelor statistice internaționale, în război au căzut 10 milioane de ostași și tot 10 milioane de oameni și-au pierdut viața din cauza epidemiilor izbucnite după încheierea războiului și din cauza sărăcirii groaznice a maselor.
De ce și-a asumat Regatul Român intrarea în război? La această întrebare obținem un răspuns legitim din mesajul adresat ostașilor români și tuturor românilor, pe 15 august, de regele Ferdinad I, la ședința Consiliului de Coroană, după ce a emis celebrul Ordin de zi către Oștirea Română.
Din cuvintele regelui Ferdinand I rezultă incontestabil că România a intrat în război în urmă cu 100 de ani, deoarece forțele armate ale țării și-au dat seama de acea posibilitate istorică, că după încheierea Primului Război Mondial marea masă a românilor din Transilvania, asupriți în Monarhia Austro-Ungară, pot trăi, definitiv, într-o Românie unită, alături de frații lor din Vechiul Regat, deoarece, în prealabil, poate fi înfăptuită năzuința de secole a poporului român: Unirea cu Transilvania.
În ultimele săptămâni, din acest considerent, în România a fost comemorată, într-un cadru festiv, atât în București, cât și în alte mari orașe, intrarea țării în război, eveniment care a însemnat un punct de cotitură, a deschis o epocă fundamental nouă în istoria întregii populații, în patria română.
Dar, în timp ce a avut loc, la nivel național, seria evenimentelor oficiale, în câteva orașe (Brașov, Târgu-Mureș, Cluj-Napoca etc.) la așa-numitele simpozioane despre istoria războiului, organizate, printre alții, de unii lideri ai UDMR, intrarea României în Război a fost analizată mai ales din punct de vedere maghiar, la aceste consfătuiri s-a subliniat, în concordanță cu unele ziare de limbă maghiară care în articolele lor au relatat despre aceste simpozioane, respectiv au așezat în centrul interesului ideea, potrivit căreia operațiunile de război ale armatei române, care a atacat Monarhia Austro-Ungară, “a fost unul din evenimentele cu cele mai tragice consecințe din istoria maghiarilor”. (“Népújság”, 2 septembrie 2016).
Este un fapt istoric că după încheierea Primului Război Mondial, a urmat cea mai tragică perioadă a istoriei maghiarilor, a statalității maghiare. Dar nu a fost, nici pe departe, consecința exclusivă a intrării în război a armatei române. Potrivit unui comunicat de presă, prima parte a amintitului “simpozion despre istoria războiului” a fost organizat la Facultatea de Științe tehnice și Umaniste a Universității Sapientia din Târgu-Mureș. În a doua zi, pe 31 august 2016, consfătuirea a continuat la Casa Memorială Gyõrgy Bernády. La această consfătuire a participat și istoricul militar, jurnalistul István Koszta, din partea susținătorului principal al evenimentului, Consulatului General al Ungariei la Miercurea Ciuc, consulul Ákos Lukács Bence, care a luat cuvântul pe parcursul dezbaterii. Este evident că această analiză privind intrarea României în război a fost făcută de specialiștii în domeniul militar, de ziariștii din Ungaria, dintr-o viziune maghiară, ceea ce este inaccepatibil, este desăvârșit de unilaterală. Cel mai bun exemplu în acest sens este binecunoscutul istoric iredentist din Ungaria, Ernõ Raffay, care în ultimii ani a participat la diferite tabere de vară din Transilvania și care a atacat guvernele ungare aflate la putere, după schimbarea regimului, deoarece au neglijat trei momente istorice importante (revoluția din România, desprinderea Slovaciei și bombardarea Serbiei), când armata Ungariei ar fi trebuit să ocupe Transilvania. Pe acest Erno Raffay îl citează ziaristul cotidianului “Népújság” care în articolul său de mare amploare, intitulat “Refugierea din toamna anului 1916”, publicat în două episoade, analizează exclusiv din punctul de vedere al părții ungare intrarea României în război, publicând câteva citate, evident părtinitoare, din mărturiile, însemnările unor martori oculari din acea perioadă.
